...Aiureli...

hmmm... habar n-am de ce potez asemenea prostii, but here I go.


Ce face autobuzul din om


„Drum bun”
Si pleaca. Eu intru, ma asez, cumpar biletul si astept ca monstruasa masinarie imbacsita, neprimitoare, chinuita parca de timpul care tot trece sa porneasca. Un drum lung. Cinci ore sa fie? Dar nu-mi prea pasa. Am mai rezistat eu si mai mult. Imi amintesc de cele douazeci si patru de ore, cat a durat drumul dus-intors pana in Galati, drum pe care il facusem intr-un singur week-end. Da, dar atunci eram cu cineva acolo, puteam vorbi cu cineva, ma puteam misca pe culoarul trenului, in timp ce busul acela plictisitor are sa ma tina lipita de scaun aproape tot timpul. Si mai sunt si singura. Scutur din cap.
Eu am ales si sunt cat se poate de multumita. Cele cinci ore vor trece asa de repede. Asa imi spun. Ma incurajez, gandindu-ma doar la cele doua zile ce vor urma. Doar asa reusesc sa-mi pastrez optimismul si sa ma conving ca totul va trece usor.
...mami, pot sa-mi iau un covrig? Te rog...
Mi-a fost foame. Mi-am cumparat un covrig. Nu aveau cu nuca. A trebuit deci sa-mi iau cu scortisoara. Niciodata nu am prea suportat acel miros, care parca-ti incetoseaza mintea. Am urat mirosul de scortisoara dar atunci parca totul era atat de gustos. Covrigul cel cald cu aroma de scortisoara mi-a potolit foamea. Am pastrat ce ramasese pentru masina. Proasta idee. O groapa, inca o groapa, autobuzul trece cu viteza peste ele, aruncandu-ma pe mine in sus. Inca una, acum vine o curba iar eu ma prind disperata de scaunul din fata pentru a evita caderea. Nu, nimic nu e bine. Abia am plecat si muzica din urechi imi provoaca deja o groaznica durere de cap. Castile imi tremura amenintator din cauza volumului, iar vocea cantaretului se aude de undeva departe, parca din alta lume. Ma ghemuiesc, prinzandu-ma de burta. Nicio schimbare. Imi pun barba in palma, incercand sa ma sprijin de geam. Degetele mele inca pastreaza mirosul covrigului. Scortisoara. O grimasa isi face aparitia pe chipul meu iar mana este repede indepartata. Mi-e rau. Foarte rau. Mult prea rau. Nu mai mananc ceva cu scortisoara in viata mea. Fri-ar el de covrig!
...casa dupa casa, copac dupa copac, sat dupa sat...
...inchid cateva clipe ochii, cand ii deschid totul e intunecat. Ce repede a fost aruncata patura pufoasa asupra noastra.
...sa insemne asta ca a trecut chiar atat de mult timp? Ca mai am doar putin de indurat?
...dar nu, abia a trecut un sfert din cruntul drum.
...sa ii trimit un mesaj? Sa ii spun ca sunt bine, ca sunt pe drum?
...stie ca vin, a zis ca e libera, ce mult ma bucura acest gand, abia astept, trebuie deci sa suport si drumul, scot mobilul din buzunarul blugilor, tastez, mai sterg, mai tastez si trimit...
...nu. De ce? Sunt oare blestemata? Pentru totdeauna, blestemata sa esueze fiecare mic plan, fiecare idee.
...nu mai e libera, planurile astea, schimbarile lor, nu se putea fara, nu putea sa fie totul bine. Imi lipesc capul de fereastra.
...dezamagire? Nu! Nu! Dispari! Nu te vreau, nu te vrea nimeni! Nu e loc de asa ceva in mine! Nu vreau sa las asa ceva in mine! Dispari!
...mi-am promis ca nu voi fi niciodata, orice s-ar intampla. Acum aceasta isi infige incetul cu incetul coltii in mine, devorandu-ma. Dar eu nu o las, pentru ca nu trebuie sa o las. Nu face parte din plan. Alt plan, alta poveste. Nici asta nu cred ca imi va reusi. Sa fie blestemul de vina? Acela nu a fost pe placul unora, unor fiinte egoiste, ele au vrut sa fie singurele in inima mea. Planul le-a contrazis. Sau poate eu sunt cea egoista? Cea... nesatula? ...trebuie sa scap de asta. Vreau inapoi lumea mea lipsita de indoieli.
...tastez inpoi. Inca mai sunt sperante, cei drept putine, dar mai exista. De ce sa nu ma agat prosteste de ele? Sunt informatii pe care inca nu le cunosc. De ele se leaga acum toate sperantele mele: Poate totusi nu va pleca. A zis ca se intoarce la amiaza, asta nu poate insemna si doisprezece? Sau macar ora unu?
...ce ciudat ca nu am puterea de a multiplica efectul micilor sperante cum faceam altadata. Altadata ma agatam de ele ca de ultimul lucru si ele imi dadeau aripi, ma ajutau sa continui.
...mare greseala. I-am tastat prea repede. Vroiam raspunsul plin de zambete care sa faca timpul
sa treaca mai repede. Am primit in schimb ceva care m-a facut sa numar deznadajduita fiecare secunda. Cine naiba a stramtat gatul clepsidrei timpului?
...cersesc dupa o vorba buna.
...nu-mi vine sa cred. Asta nu sunt eu. Sunt un specimen transformat de huruitul motorului unui
autobuz mult prea uzat. Sunt schimbata de scaunele care ma inconjoara parca, privindu-ma amenintator, cu superioritate.
...sunt asa o cersetoare... intotdeauna am fost... nu stiu de ce am crezut ca eram altfel... Mai trec de o localitate, mai las in urma un sat, mai coboara cativa oameni. Doar eu raman acolo, proptita in acel scaun. De ce nu se mai gata? Simt din nou mirosul acela, care mi-a invaluit parca pe vecie degetele.
Scortisoara. Nu din nou. Si inca o groapa, inca o curba.
...simt o greutate, undeva in zona pieptului. Ma apasa, ma infierbanta. Nu o suport.
...cateva lacrimi ar face numai bine. Lacrimile dizolva acea greutate de fiecare data.
...dar lacrimile nu vor sa curga. Sunt incapatanate, vor sa ma chinuie si mai mult.
...vreau sa-i aud vocea. Cu acele farame de speranta in mine, chiar daca stiu ca probabil ma va
chinui mai mult, tot vreau sa-i aud vocea.
...in timp ce telefonul suna, ma cuprinde acea emotie de fiecare data. Orice s-ar intampla, ea e mereu prezenta. Imi trece si supararea, dar ia cu ea si curajul, putinele farame de curaj care ar fi reusit sa-mi opreasca tremuratul vocii.
...nu raspunde. De ce nu a raspuns? Nu sunt in stare sa mai sun inca o data. Nu e tristetea adusa de prea putinele sperante de vina. E numai vina furnicaturilor acelea nenorocite. Urasc cand imi tremura vocea.
...ma suna. Deschid, repezita ca de obicei, clapeta telefonului. Si apas pe butonul rosu. Butonul rosu. O, la naiba! Era butonul verde, nu cel rosu! Am reusit sa-i si inchid. Buna treaba...
...sun inapoi. In astfel de momente nu mai imi pasa de nimic, nici macar amintirea tatalui meu, aratandu-mi suparat factura de la telefon, nu reuseste sa ajunga pana la mine.
...inchid. imi lipesc chipul de fereastra umeda si rece. De ce am crezut ca mai exista sperante? Sigur va pleca. Se va intoarce abia la amiaza, la patru, la cinci. Imi croiesc drum pana in fata la sofer tinandu-mi cu greu echilibrul.
-La ce ora pleaca ultimul autobuz inapoi spre Bistrita?
...ora cinci. Minunat.
Acum autobuzul e plin. Mai e mult pana sa ajung. Timpul trece groaznic de incet, in jurul meu e bezna. Negru. Nu e nimic la care m-as putea uita si totusi imi intorc capul, vrand sa-i observ si pe ceilalti pasageri. Acolo, in intuneric observ un om, purtand o haina in dungi negru cu alb. Cineva doarme, sprijinit de acea persoana. Creatura dungata nu se misca. Ciudat, avand in vedere ca deja ma holbez cu nesimtire de cateva minute la ea. Macar un gest ar trebui sa faca. Dar nici macar nu are chip, fiind in intregime acoperita in acel material dungat. Ca un animal care isi poarta blana. Oare cum respira? Continui sa ma uit, in intunericul acela, strangandu-mi ochii eu privesc pe acel cineva care sta drept, teapan pe scaun, fara sa vrea sa faca ceva, sa se miste in vreun fel. Parca nici nu respira. Ciudati mai sunt oamenii care-au urcat in autobuzul asta.
...privesc jos. Creatura nu are picioare.
...si-mi dau seama ca acel ceva care mi-a acaparat intreaga atentie nu este altceva decat un jerseu, aruncat de proprietarul lui pe scaun, pentru a avea pe ce pune capul, in al lui somn.
...nici sa gandesc cum trebuie nu mai pot.
...oare cat mai e? Ma simt ca un copil nerabdator care-si intreaba intruna parintii cat timp mai e pana la destinatie.
...dar eu nu am pe cine sa intreb. Eu sunt singura aici. Poate voi fi singura si acolo. Mai ales acum ca toate sperantele au fost sfaramate iar greutatea ce ma apasa pe dinauntru e din ce in ce mai greu de suportat.
-AU!
...se pare ca daca te lovesti cu capul de un geam inghetat nu-ti dispare acea greutate. Bine de stiut. Pe zi ce trece descopar tot mai multe minunatii....o lacrima fierbinte mi se prelinge usor pe chip. Una si inca una. In sfarsit apar si cele pe care le-am asteptat atat. Si aprca intreaga-mi durere se concentreaza in ele
si curge afara. O dau pe toata afara, crezand ca asa imi va fi mai bine, ca voi putea scapa de tot.
...ce proasta sunt! Sa plang asa. Sa imi pierd as speranta, de parca as renunta fara lupta.
...iar acum ideile nu inceteaza sa apara. Un telefon, de atat am nevoie acum. Inca un telefon.
-Alo, mama? Salut... Nu as putea ramane te rog pana luni? Oricum nu sunt ore importante luni? M-as putea odihni putin mai mult... Ii zic diriga ca sunt bolnava, ca oricum tusesc... Poate-mi trece si tusea. Ce mai conta daca aveam sa beau sirop cu sticla pentru doua zile? Cerseam un „da”.
...am spus eu bine ca sunt ca o cersetoare.
...din vocea mamei dupa ce mi-a aflat motivul, mi-am dat seama ca aveam mari sanse sa fie de acord. O anunt si pe ea. Un zambet mi-a inflorit pe fata.
...totul imi pare ireal cand autobuzul intra in sfarsit pe binecunoscutul pod. Trebuie sa mai sun pe cineva. Ce m-as face fara mobil? Fara dragul meu jaf, zgariat, desenat, dat cu oja?
-Alo, bunica? Am ajuns. Ma astepti al continental, da?...

-Opriti si la continental, da? il intreb eu din nou pe sofer, cand vad ca opreste la semafor in loc sa o ia la dreapta, asa cum ar fi trebuit.
-Pai nu asta e continentalul? ma intreaba el, cu o voce, de parc ar fi vrut sa ma ia in ras, doar pentru ca sunt mai mica, pentru ca sunt singura. S-o creada el ca nu cunosc orasul. S-o creada el ca nu le cunosc lor busurile. Am calatorit destul cu ele. Si opreste masina. Nu, nenea, asta nu-i continentalul. Aici e blocul Ramada. Continentalule mai incolo. Dar nu mai zic nimic. Nici nu prea am timp. Tot ce vreau e sa cobor, sa ma vad joc, in strada, in balti, in zapada.
...imi iau bagajul si cobor.
...ce frig e. Atat de frig, iar eu sunt atat de inghetata.
...bine ca nu e mult pana acasa.
...si odata ajunsa acolo ma spal pe maini. Si scap de acel groaznic miros de scortisoara.

EDit: nu stiu de ce s-a formatat asa>>.<<

Imi pare rau de formatare si mai ales de nepriceperea mea de a rezolva problema.
Cea mai scurta afirmatie pe care o pot face referitor la aceasta "bucata" este: cat as fi vrut sa scriu si eu asemena "aiureli" la varsta ta! Mi se pare remarcabil sa obtii o scriere placuta din simpla idee a calatoriei cu un autobuz. Ai descris atat de sincer, detaliat si miscator chinul calatoriei si incercarile de a pastra optimismul, incat m-am lasat prinsa de lectura. Caele senzatii de rau datorate mirosului de scortisoara, confuzia cu "calatorul" dungat...totul pare atat de real, de aproape, incat iti doresti sa fi compania fetei care a avut curajul sa infrunte totul pentru o prieyena cu care speri ca se va intalni si totul va fi bine.
In sfarsit, nu vreau sa cad in melancolie, dar chiar mi-a placut scrierea si apreciez maiestria cu care ai scos ceva interesant dintr-o calatorie neplacuta pe un drum din Romania.

^Eternal, ma bucur enorm de mult ca ti-a placut! and u're a good mod oricum ar fi... si se pare ca ai si descoperit ce era cu formatatul, pentru ca nu mai e asa!^^
Uite ca am mai scris ceva, o maaare tampenie, dar asa imi vin mie ideile si nu stiu de ce, dar simt nevoie sa fac ditamai compunerea si sa o postez aici. Tin doar sa precizez ca va fi un fel de "jurnal"(in care voi scrie foarte rar, dar voi mai da pe aici), totul fiind real, cand ma voi apuca sa aburesc povesti inventate, voi spune de dinainte^^'''
omg, si eu chiar imi imaginez ca citeste cineva ce va urma=)))



Nu stiu cine si de ce a facut regula aia cu “teza se da la ora 12, elevii sa fie prin clase de pe la 11” dar ii multumesc. Pe langa faptul ca scapam de inca o ora, mai avem si destul timp sa ne odihnim inainte de “marele moment”. Sau cel putin asa a fost prevazut. Eu zic, din proprie experienta, ca acea ora e numai buna pentru a-ti face si mai multe griji, pentru a te stresa aiurea, pentru ca te prosti fara motiv si pentru a spune de zeci de mii de ori “success” aceleiasi persoane. Si totusi ador acea ora.
Clopotelul suna. Ora 11. Bineinteles ca diriga trebuie sa ne mai tina putin in clasa, ca doar nu e ea sanatoasa daca nu o face. Iesim apoi, lumea incepe sa se imprastie, uitandu-se la listele afisate pe majoritatea usilor de la salile de clasa, in timp ce noi coboram hotarati la etajul intai, direct in salile binecunoscute unde am scris lucrarea si in primul semestru. Impartirea in cele doua sali e aceeasi. Primii 10 in prima, ceilalti 16 in cealalta... prin urmare, eu merg cu gloata cea mare, fiind a 11 in catalog. Acum ma ingrijorez ca voi fi nevoita sa stau in prima banca, fix langa catera, ceea ce ar insemna o posibilitate aproape nula de a copia ceva de la cineva in caz extreme... Minunat. Dar si maim area minune e ca nu sunt prima. Se pare ca cineva a hotarat de dinainte ca “Gardus” sa fie inainte mea. Hopa, imi pica fisa. Chiar asa e... atunci de ce naiba snt toate schimbate in catalog? Mister total... Oricum, eu nu ma supar. Macar nu sunt eu cea care sta in prima banca.
Ne asezam dar ne e imposibil sa stam linistiti. Topai pe scaun de stres si nerabdare, ca de obicei. Intr-o incercare de a ma calma, ma duc in clasa cealalta sa vad ce mai face Ilinca, dar se dovedeste ca asta nu ajuta la nimic. Ah, si ar fi trebuit sa stiu ca ea e de fiecare data de zece mii de ori mai stresata ca ceilalti, chiar daca de cele mai multe ori stie mai bine ca ei totul.
Pana la urma se dovedeste ca mica mea iesire nu a fost chiar fara rost... cel putin acei putini colegi din prima clasa sunt mult mai interesanti. Se apuca de facut flotari. Ba cu picioarele pe banci si mainile jos, ba intr-o mana, incearca si cu picioarele pe sprijinita in pereti si mainile jos, dar nu le iese. Nici nu ma mir. Ma gandesc ca e mai bine asa, nu mai murdaresc peretii, dar privindu-i imi dau seama ca inca un strat de urme de talpi nu ar avea cum sa se observe. Intr-un final, vazand ca ultima lor incercare nu le iese, baietii se plictisesc si gasesc imediat altceva de facut. Scuipa. Minunat, tipic masculine, as putea zice. E scarbos cu siguranta sa stai ca spectator, dar noi tot i-am privit curioase. Nu de alta, dar trebuie sa fie si asta o arta... una destul de amuzanta. Dintr-o parte a clasei, in cealalta (pe latime), direct in cosul de gunoi sau direct pe geam, pentru cei fara prea multa tinta. Silviu nimereste tinta cel mai bine. Si apoi, “campionul” incearca sa atinga cealalta parte a clasei pe lungime... se dovedeste insa ca nu si-a calculate totul bine in minte, astfel incat acea substanta nu tocmai placuta aterizeaza direct pe scaunul lui Dragos. Cateva secunde ramanem toti incremeniti, privind cu un zambet tamp scaunul. Si izbucnim in ras, in timp ce Coman fuge pe hol si tipand: “Dragose, Dragose!” Silviu dupa el, doar ca prea tarziu... si astfel Dragos e anuntat de cele intamplate... si astfel incepe o adevarata urmarire “pe viata si pe moarte” prin clasa. In timp ce restul nu mai pot de ras, aplecandu-se ametiti peste caietele de romana, care stau acum abandonate pe bancile pline de desene in marker. Nu stiu daca Silviu a fot prins si batut asa, in gluma... cert e ca el a fost desemnat campionul ultimului joc. Cel mai tare la scuipatul la distanta si cel cu cea mai buna tinta. Un adevarat motiv de mandrie, nu?
In urmatoarele minute mai fac cateva drumuri intre cele doua clase. Pana la urma se hotaraste si Ioana sa vina in prima clasa si mai stam acolo o vreme. Incepe intr-un timp si un concert al matelor moarte de foame, fapt pentru care cei care au, isi scot pungile de pufuleti, de stiksuri si impletiturile, sandwichurile... Mie mi-e prea lene sa mi le caut prin geanta, pufuletii s-au terminat, ma multumesc asadar cu ce au altii, furand putin cate putin de la fiecare. Asta e. Ei risca ca vin cu ele in apropierea unui asemenea pradator infometat ca mine.
Nici nu am sesizat cand a trecut acea ora de “odihna”. Am auzit doar dintr-o data un glas pe hol... apartinea unui elev din prima clasa si era... usurat.
-Ah, ce bine, Rebrean nu a venit la noi. Vedeti ca a intrat la voi in clasa!
Fuck!
Fugim in clasa si dam cu ochii de doua doamne: una draguta si destul de zambitoare, cealalta carunta, inalta, cu o privire de gheata si niste buze bine stanse, doamna Rebreanu, din cate am aflat mai apoi. Nu avusesem niciodata ore cu ea, majoritatea nu steam la ce sa ne asteptam, desi intuiam noi ceva. Asa ca, atunci cand ni s-a spus ca mai avem timp de mers la toaleta, o adevarata armata de copii s-a indreptat intr-acolo, chiar daca nu aveau nevoie de nimic special.
-La voi cine e?
-...
-Aaaaa... ce tare! Si la noi sunt de treaba! Numa bine...
-La voi?
-... La voi?
-Rebreanu, raspunde o colega.
Toate fetele din baie se opresc din vorbit si se uita la noi, in timp ce una exclama cu compasiune.
-Ah, bietii de voi. Veti vedea voi. Nu o sa puteti sa miscati un deget.
Mergem spre clasa ceva mai deprimati. De ce naiba se nimeresc astfel de profesori tot timpul la noi in clasa? Mai discutam si pe drum... asa cad cam toate planurile noastre de a copia. Toate planurile cu impinsul scaunului celui din fata cand ai nevoie de ceva si batutul cu pixul in masa pentru a desemna exercitiu. La germana mersese ca pe roate, dar la germana statusera niste invatatoare de’a dreptul distrate si foarte povestitoare cu noi. Offfff... ce naiba ne facem acum?
Ne asezam in liniste pe locuri, completam fisele primite si asteptam.
“La naiba, la naiba, la naiba, la naiba, la naiba.”
Nu e ca nu as stii, chiar daca nu sunt complet sigura pe mine... dar deja de simti deznadajduit cand stii ca nu ai sanse sa poti copia, in caz ca habar n-ar de ceva. Stiu eu prea bine cum a fost la germana. Daca nu ar fi fost invatatoarele alea, Coman, Andy, Ilinca... ma intreb ce note ar fi luat atunci.
Ma intorc spre Ioana, avand ca nume de familie “Grecu”, ea e exact dupa mine.
-La naiba, la naiba, la naiba, soptesc eu nervoasa.
-Stiu.
-La dracu! De ce trebuie sa fie vaca asta aici?
-Mie-mi spui? Tu stii! Nu te mai plange! Vezi sa-mi zici daca te intreb ceva.
Ma indoiesc ca voi putea dar incerc eu... nu spun „nu“, pana nu incerc.
Exact atunci, gandurile nu prea pozitive imi sunt intrerupte de zgomotul usii date la perete. Nimeni nu se mai oboseste sa se ridice atunci cand intra directiorului. Zambesc. Doamne, chipul omului asta nu ca ar putea fi mai hazliu de atat. Parca au luat ultimul fraier de pe strada si ni l-au pus noua ca director.
-Ce clasa sunteti? intreaba el vioi. A saptea cat?
- 7 G, se aude o voce din clasa.
-Ah, da. Sapte nemti! Aici subiectele pentru sapte nemti. Sigilate, stampilate, tot tacamu’.
Mda... tot timpul noi suntem „sapte, nemti“. Acum “sapte nemti” dau teza la romana.
Sunt nerabdatoare. Si mi-e frica. Nu-mi vine sa cred ca ma simt mai nepregatita ca la germana. Minunat... uite ca acum hoasca aia carunta ne imparte subiectele, incepand din partea cealalta a clasei, eu ramanand printre ultimii. Primul care isi primeste fisa, arunca un ochi asupra textului si sopteste increzut, dar atat de tare incat sa-l auda cu siguranta toti.
-Da! Cismigiu & Comp.!
-Yes!
-Da!
-Foarte bine!
Exclamatii victorioase se aud de peste tot, cu totii fiind fericiti ca citisera intreaga carte in vacanta. Lectura de vacanta fusese, se pare, aleasa foarte bine.
Dar nu e deloc asa de simplu cum ne-am fi asteptat. O fi el textul lui Bajenaru unul cunoscut, dar avem de scris o gramada. Avem totusi noroc... macar literature am facut-o cu siguranta in clasa, de cel putin doua ori.
Ceea ce urmeaza cunoaste toata lumea. O mana de elevi care stau cuminti si scriu in banci. Cam prea cuminti, dar asta e... nu e vina lor ca a trebuit sa vina nenorocita aia severa la supravegheat. Tipa si ea de cateva ori la vreo doi colegi, facand niste vocalize nu tocmai reusite, dar nimic mai mult. Doua, trei atentionari doar... se vede ca ne-am abtinut foarte bine.
Mai trebuie doar aminit dragul nostrum coleg, Bogdan, care, in ciuda varicelei care l-a facut sa lipseasca de la scoala ceva vreme, a iesit din casa, asa, bubos cum era, si a venit sa dea teza, ca un elev consiincios ce e. Si se plimba astfel doamne Pop, profesoara mai zambitoare printer randuri, tot oprindu-se pe la banci si uitandu-se la ce scriem (lucru groaznic de enervant, dar nu puteam nici noi sa-i zicem nimic...). Si se opreste in dreptul picatelatului, uitandu-se intens la subiectul din fata lui.
-Aveti grija, ca va molipseste cu varicela! face Todor o gluma proasta, neputandu-se abtine, ca de obicei. Noi chicotim si continuam sa scriem, dar profesoara ramane pe loc si se uita cu niste ochi mari, putin sceptici, la Tudor.
-Are... varicela?
-Da.
-Si totusi a venit la teza? Parca nu era voie sa se iasa din casa...
-A venit, ca sa nu o piarda.
-E aproape pe trecute, se baga si Bogdan in vorba.
-Dar tot are varicela!
Profesoara e de’a dreptul socata.
-Da. Ce... incepe Tudor cu o urma de amuzament in glas. Dumneavoastra nu ati mai avut?
-Nu! face profesoara, privindune speriata si incepe sa se scuture si mai crispata, de parca asta ar fi ajutat-o la ceva. Iese repede din clasa si se scutura afara. Apoi intra si se aseaza vizibil deranjata langa cealalta la catedra, incepand sa vorbeasca cu ea, pe un ton cu siguranta afectat, de parca ea ar fi o adevarata victima nedreptatita.
Noi radem. Tareeeee de tot. Fericiti si satisfacuti intr-un fel.
-Taceti din gura si va concentrati!! tipa vrajitoarea aia de Rebreanu.
Se mai aud cateva chicote si se lasa linistea... in rest, nu au mai fost incidente.
S-a mai dus una... e minunat acel sentiment de eliberare dupa o teza. Simti ca nu ai ai nicio grija, ca poti face absolute orice acum, ca te-ai scapat de o asa mare grija!
Respectand traitia, am mers la o cofetarie cu Ilinca si Ioana. Noi ii spunem “Eclerul de dupa teza”. Eu n-am mancat niciodata ecler, nu il suport, dar tot asa i-am zis acestei traditii.
Tot ce mai trebuie sa facem acum e sa asteptam rezultatele. Ciulim urechile, asteptand rezultatele. Si mai asteptam momentul in car eun zambet larg, plin de subinteles ni se va largi pe buze, atunci cand vom auzi ca o profesoara lipseste de ceva vreme de la scoala, din cauza varicelei.

Edit: O.O''' ce ditamai scrierea am facut>.<'' to big, I know... si plina de greseli cu siguranta. voi incerca sa editez si sa le mai corectez cand voi putea. gomen.