Un trandafir spart...

Ok mam cam pliktisit deci o noua pov inca ceva rog pe un mod sau pe admin sami stearga pov "ambulanta fantoma"





Usa de la salon s-a auzit inca odata scartaind din nou acel
scartit asurzitor.O usa veche pazea salonul,cu un mic gemulet ce era
putin crapat pe partea stanga!Nimic nou m-am trezit inapoi in patul pe
care imi va fi dat sa mor!Nici o noutate nu se afisa!In dreapta erau
aparatele tinute sa ma mentina in viata....cat mi-as fi dorit sa rup
odata toate acele fire ce ma tin prinzionera.Pe dulapior din nou
aceiasi trandafiri rosii aprins florile pe care odata le iubeam acum le
arunc!Cu putina forta am reusit sa dau jos aceii trandafiri...s-au
spart!Un zambet larg mi se afisa pe chip si o bucurie absolut de
nedescris cata cruzime putea sa incapa intr-un om?sincer nici eu nu
stiu nu mai imi pasa de nimic!M-am trezit tinuta practic in lanturi,sau
mai exact prizionera in propriul corp ce era bolnav!O boala incurabila
o descriau doctorii....ceva de care nu ai cum sa scapi mi-a zis
mama...Mama?am eu oare asa ceva?cine e?un nimeni!o fiinta ce nu isi mai
poate spune mama....cat de patetica a fost cand a venit la mine cu
lacrimi in ochi,nu am crezut-o,si nici acum nu o cred!Ma mintit!Toti
m-au tradat...o victima a circumstantelor m-au numit cativa ei bine , e
adevarat!

Am intors capul spre geamul ce ducea in curtea spitalului nu ma mai pot
ridica , deja de 3 luni stau prinsa in acel pat pe care am suportat
deja destule pentru varsta mea....15 ani?am uitat m-am uitat pe mine
amintindu-mi de toti m-am inchis in mine razbunandu-ma pe restul,la
fiecare lacrima pe care ei o varsau ma simteam mai slabita dar bucuria
mea era atat de mare incat zgomotul rugamintilor parea mic,prea mic
pentru al mai auzit vreodata!!!Candva si eu plangeam candva lacrimile
mele inca mai puteau curge acum am devenit de piatra!Usa scartaie din
nou,o asistenta isi facu aparitia zambareata , penibil!Imi spuneam in
timp ce asistenta isi pila fericita unghile fredonand un cantecel....

-vrei sa-ti ridic perna?ma intrebat sarcastic!nu conteaza oricum o sa
mori mi-a spus la fel de vesela nepasandu-i ca sta in camera unui
muribund!

A plecat!Iar eu am ramas din nou singura cu gandurile mele,singurele
care inca nu m-au tradat!"oricum am sa mor" cuvintele astea imi rasunau
in minte,parca cineva batea la usa si nu-i puteam deschide,am sa
mor,atunci de ce mai cheltuie atatia bani pe aparate?Fiecare zgomot
produs de acele aparte ma scotea din minti,fiecare privire ce o aruncam
intra acolo ma omora.Inca un mic somn era pe cale sa ma
fure....adorm....adorm.....si data viitoare ma voi trezi din nou
intr-un alt cosmar ce ma duce mai aproape de realitatea cruda in care
traiesc!

In acel ... spital...

Abia acum mi-am facut timp sa citesc acest inceput si nu regret ca am facut-o. In spatele acestor ganduri pline de durere si cruzime totodata, trebuie sa se ascunda un trecut anume...boala insasi isi are un "mister" al ei. Imi place faptul ca insisti pe ganduri si sentimente.
Putina atentie la virgule, ar trebui puse pentru a face lectura mai...usoara si corecta.
Trandafiri sparti...imi place metafora...Si admit ca boala indelungata, ceva de genul paraliziei mai ales, poate scoate la suprafata cruzimea din noi. Nici atitudinea celorlalti nu e tocmai potrivita. Astept continuarea si sper ca va veni (trebuie doar sa intri si sa vezi ca exista cineva interesat de poveste, nu?).

Atata disperare ! Dorinta de a fi, de a mai fi !
Cand am citit randurile tale, devil, am fost dus in fata unui joc de oglizi, sparte petale dintr-un trandafir care, odata.. numele lui nu conteaza, avea un nume. Un vifor de durere, speranta mutilata intr-un pat de spital, creeaza dilatari de perspectiva ce nu pot fi imaginate de cei ce stau pe un taram ferm, sigur. Si de acolo, personajul tau este deja acolo, nu exista altceva decat frica, ura si... disperare. Da, asa vad eu, asa inteleg eu reactiile, dar mai ales gandurile acestuia. Dorinta de a fi, atunci cand este inecata, devine o teribila necesitate de a nega, de a inegri tot ce te inconjura odata, tot ce doreai sa fii si in care erai la fel cu ceilalti.
Toti murim singuri(nu-mi apartine licenta), indiferent cati ne tin de mana, cati sufera alaturi de noi. Singura sansa este de a invata cat mai curand sa prindem mana ce-ti atinge mana si ochii ce-i gasesti sa vada in ai tai cerul si stelele. Restul..