Iarna Amazoanelor

Am scris mai demult povestea, de fapt o parte din ea. Nu am stabilit un loc si un timp anume, este doar rodul imaginatiei (si al urmaririi unor filme si documentare). Femei "razboinice" au existat in stepele Asiei, nu in munti, dar mi-am permis sa imi dau drumul imaginatiei si propriei mele preferinte pentru munti si iarna. Imi cer scuze ca nu am scris cu diacrtitice si am folosit un limbaj mai arhaic si poate regionalisme, facandu-va lectura dificila. Voi numerota posturile, desi nu am impartit povestea prea bine.


1.

Toamna care tocmai trecuse nu adusese nici jumatate din roadele asteptate de locuitorii satului Tarksum. Iarna venise devreme, cu zapada abundenta, inainte ca toti sa-si fi pus sub pamant semintele de secara. Se anunta o iarna grea si lunga, o perioada de mizerie pentru locuitorii din Tarksum, in marea majoritate agricultori. Putini dintre ei cresteau vite si oi in turme mici. Casele micute, din pamant si stuf, doar cateva din barne, se intindeau la poalele Muntelui Akert. Varful lui semet, vesnic printre nori si aproape mereu inzapezit domina imprejurimile. In partea opusa muntelui curgea un rau linistit. Aceste doua frontiere naturale ingradeau satul, aparandu-l, dar si izolandu-l. In ultima vreme razboinici necunoscuti si salbatici trecusera raul in barci lungi si inguste si atacasera satul, furand oi si grane. Ultimul atac avusese loc cu cinci zile inainte si lasase in urma sapte morti si multi raniti.
De mai bine de douazeci de ani satenii traiau netulburati de vreun dusman. Acum situatia era cat se poate de grea. Sfatul care conducea satul se adunase sa gaseasca o rezolvare. Patru barbati alcatuiau conducerea satului. Batranul Walk, care nu avea insa decat 55 de ani, era mai mare peste ceilalti. Era cel mai bogat dintre sateni, avea pamanturi intinse langa rau si turme. Era un barbat inalt si slab, cu o fata prelunga si uscata. Nu purta barba si parul castaniu cu suvite albe ii ajungea pana la umeri. Privirea ii era semeata si parea permanent incordat, ca o nuia subtire ce vibreaza la orice miscare. Alti doi ii erau rude, veri primari: Phaiton, scurt si indesat, fara a fi insa gras, cu o barba canepie bogata si cu ochi mici, negri si vioi si Sarik, un barbat aratos, putin cam tacut si rece. Era renumit pentru puterea fizica deosebita si pentru aventuri. Ochii de un albastru metalic il faceau sa para inaccesibil. Cel de-al patrulea era Solon, un batran de 60 de ani, cu parul complet alb si cu o barba lunga rasfirata pe piept. Ochii albastri ii dareau un aer senin si copilaros si fata ii era aproape lipsita de riduri.
In acest sat izolat si supus capriciilor naturii, credinta in zei era adanc inradacinata in inimile oamenilor. Vorbind despre foamete, razboi si iarna grea, cei patru barbati isi amintira vremurile trecute, in care coborasera de pe Akert femei razboinice crude care atacasera satul. Erau intamplari aproape intrate in legenda, dar atunci numai masuri extreme imbunasera pe Zeul Pares sa apere satul.
Cand auzi sugestia din glasul lui Walk, batranul Solon pali si incerca sa abata discutia spre alta directie. Tacut pana atunci si nemiscat in coltul lui, Sarik interveni cu un glas linistit, dar categoric:
- Sa mai asteptam o saptamana. Voi forma o armata si vom tine piept dusmanilor, in caz ca mai ataca.
- Si foametea cum o vom evita? intreba Phaiton, cu voce scazuta.
- Daca se termina granele, vom taia din animale, spuse Solon.
- Vor muri singure de foame, oricum, zise Walk cu asprime.
- Deja e greu pentru toti, nu putem sa le cerem asta!
Sarik era mai categoric decat de obicei.
- Nu noi cerem, Zeul nostru cere jertfe, spuse Walk, cu o voce sigura.
Saptamana care urma se intetira atacurile razboinicilor de peste rau. Si cu toata apararea indarjita, Sarik pierdu cativa oameni si se alese el insusi cu cateva rani.

Era o zi albita de ninsoare cand aproape toti locuitorii din Tarksum se adunara in piata larga a satului. Cei patru tinusera sfat seara trecuta si nu gasisera nici o solutie pasnica pentru imbunarea lui Pares. Ofrandele de grane si vite nu adusesera nici o schimbare in bine.
Cuvantul il lua Walk. Urcat pe un fel de podium, domina de la inaltime multimea.
- Am cautat o rezolvare toata noaptea. Va fi greu sa supravietuim iarna asta. Tot satul poate fi distrus. Trebuie sa-l imbunam pe Zeu!
Vorbea tare, fara sa gesticuleze, asa cum statea inalt si drept, vibrand parca la fiecare cuvant. Dupa ce enumera toate nenorocirile care s-au abatut si se vor mai abate asupra satului lor, pregatindu-i pentru vestea din urma, spuse:
- Cand acele femei salbatice au vrut sa ne distruga satul, pe vremea marelui Nicos, numai Pares ne-a ajutat sa le infrangem. Dar atunci el a cerut o jertfa grea din partea noastra.
Lumea se infiora auzind aceste cuvinte. Cu totii stiau ce jertfa fusese adusa.
- Nu avem alta solutie. Daca vrem sa salvam doua sute saptezeci de oameni, trebuie sa facem acest pas: sa oferim Zeului pe doi dintre copiii nostri!
Un murmur de spaima zgudui multimea. Zeci de suspine se unira intr-unul singur. Plecasera capetele, fiecare sperand ca nu din familia lui se va lua jertfa.
- Cine are copii intre 6 si 12 ani, sa-i aduca aici. Nu ascundeti vreunul, ne cunoastem bine intre noi. Sa nu-l maniem si mai mult pe Zeu.
Ceilalti din Sfat stateau impietriti langa Walk. Solon avea trei nepoti care puteau fi alesi, doi baieti mai mari si o fetita de 6 ani. Phaiton avea o fiica de 7 ani.
- Aduceti copiii in fata, repeta Walk, netulburat.
Multimea se framanta ca un val in furtuna. Se auzira tipete de femei si glasuri de barbati injurand infundat.
- Nu-l maniati pe Pares! Simone, stiu ca ai doi baieti, nu incerca sa te retragi!
In spatele multimii se asezasera, strategic, oamenii inarmati ai lui Sarik.
Dupa indelungi framantari si amenintari indirecte, copiii ajunsera langa podium. Solon strangea din dinti, cutremurandu-si barba alba si privindu-si pierdut nepotii. Phaiton parea calm.
Abia spre seara se hotarara copiii care vor fi adusi drept jertfe zeului Pares. Nepoata de 6 ani a lui Solon, o fetita cu ochii de un albastru neobisnuit de intens si cu plete blonde iesi din discutie, fiindca avea un semn pe umarul stang, de cand se taiase in coasa tatalui sau. Pares cerea cei mai frumosi copii ai satului, pe cei aproape perfecti.
Alesii erau Ervin, fiul lui Janus, un baiat de 11 ani, bine facut pentru varsta lui, mai frumos decat toti baietii din sat si Evda, de 7 ani, o fetita cu par negru si ochi verzi-albastri.
Mamele celor doi plangeau sfasietor. Janus parea impitrit, iar tatal Evdei nu-si asundea furia. Sfatul abia reusi sa impastie multimea, cu ajutorul oamenilor lui Sarik.
In acea noapte, pe la unu, un tanar sfios batu la usa lui Sarik si ii transmise ceva in taina. Injurand furios, acesta isi trase niste haine pe el si pleca spre marginea satului. Noaptea era luminoasa din pricina zapezii si a cerului laptos. La adapostul unor copaci il astepta o femeie cu fata acoperita.

2.

- Iti dai seama ca e periculos sa ne intalnim acum? zise el cu un glas rece, nemultumit.
Femeia isi dadu pe spate broboada groasa si il prinse de umeri, fixandu-l cu niste ochi imploratori, plini de lacrimi.
- Sarik, dragul meu, te rog! Sunt disperata, imi pierd mintile…numai tu ma poti salva! Te implor! Te implor…
Se inneca in lacrimi.
- Dar potoleste-te odata! Ne poate descoperi cineva.
Barbatul ii prinse mainile si o tinu la oarecare distanta.
- Nu poti intelege durerea mea de mama! Te implor, nu Evda mea! Oricicne, dar nu ea! Fac tot ce vrei…tot ce vrei…
- Mira, nu pot face nimic, e totul hotarat!
- Walk ti-e var, convinge-l! Scapa-mi fata! Oh, fie-ti mila! Nu poti uita noaptea aceea, nu poti uita ca eu…
- Ca tu mi-ai interzis sa te mai caut! Ca mi-ai spus ca-ti iubesti barbatul! suiera el, aspru.
- Am mintit! striga aproape femeia, plangand. Te-am mintit, pe tine te iubesc! Sarik, pe tine, iubitule! Voi fi a ta, numai a ta! Oh, fac tot ce vrei tu!
Cazu la picioarele lui, cuprinzandu-i genunchii cu bratele, implorandu-l. El tacea inca, nemiscat, pe cand ea vorbea in nestire, plangand.
- Hai, inceteaza acum! spuse el dintr-odata. Voi vorbi maine cu Walk.
- Vorbesti serios? Adevarat, Sarik?
- Iti jur! Hai, acum ridica-te!
Se apleca, prinzand-o cu bratele lui puternice si o ridica.
- Iti multumesc! Oh, cat iti multumesc!
Femeia i se arunca de gat, intr-o pornire de speranta renascuta. dar cand vru sa se desprinda, bratele lui trecute peste mijlocul ei o retinura.
- Sarik! sopti ea, putin surprinsa.
- Mi-ai spus ca faci orice…
- Dar…acum? Pe toti zeii! Mi-e sufletul ranit, sfasiat…fiica mea…
- Mira, voi vorbi pentru ea.
In vocea lui era ceva inflexibil, o hotarare nestramutata si nemiloasa.
- N-am sa pot acum, gemu femeia.
- Spuneai ca ma iubesti.
Si el, aplecandu-se brusc, incepu sa o sarute navalnic pe gura, oprindu-i orice protest. O clipa ea se zbatu, slab, dar nu avea nici o scapare. O franse de mijloc, asezand-o pe pamant si saruturile coborara pe gat si pe piept. Mainile femeii se zbatura o clipa in aer, apoi ii cuprinsera gatul, in mangaieri necontrolate si salbatice, intre pasiune si ura.
In seara urmatoarei zile, Sarik ii trimise in scris ca Walk nu putuse fi convins. Si ceremonia sacrificarii urma sa aiba loc peste doua zile.

In acea noapte parintii o trezira pe Evda, se imbracara cu totii in graba si parasira satul in ascuns, luand drumul spre Muntele Akert. Aton era un barbat puternic si mandru, iar Evda era unicul lui copil. Nu suportase ideea de a-si lasa fiica sa fie ucisa, nici chiar in numele zeului protector al satului. Asa ca hotarase sa fuga, si Mira, in disperarea ei de mama, acceptase imediat.
Pornira direct spre Akert. Exista riscul sa fie ucisi cu totii de amazoane, dar Aton spera ca le poate ocoli teritoriul. Pe de alta parte, teama de femeile din munte ii putea descuraja pe urmaritorii din Tarksum, in caz ca Sfatul va trimite oameni inarmati sa-i prinda pe fugari.
Drumul spre munte fu destul de usor, in ciuda nametilor. Luasera cu ei un magar, sa-i ajute pe drumurile mai dificile si sa poarte putinle provizii. Evda, speriata dar tacuta, mergea pe magarus. Parintii ei de asemenea vorbeau rar si scurt. Se grabeau atat cat se putea in acele conditii de iarna. Dar cand incepura sa urce pe munte, pe potecile ocolite, stramte si abrupte, periculoase din pricina zapezii asternute, viteza li se reduse simtitor. Noaptea era luminoasa si Aton privea din cand in cand in urma, dar nu se vedea nimic, numai urmele lor proaspete in zapada.
Linistea era aproape infricosatoare. Mira pasea greu, in fata, ducand de capastru animalul.
- Janus a plecat si el cu nevasta si copilul, stiai? sopti barbatul deodata, rasufland din greu, obosit.
- Nu stiam. Au luat-o pe alt drum?
- Pe partea cealalta a muntelui.
Urcara asa mult timp, pana ce puterile le scazura de tot. Erau din ce in ce mai putin increzatori, aproape deznadajduiti, dar nici unul nu spunea nimic.
Drumul devenea mai greu, zapada mai multa. Se apropiau zorii.
- Crezi ca ne-au lasat in pace? intreba Aton dintr-odata, mai mult pentru a intrerupe tacerea apasatoare.
Femeia nu raspunse, i se auzea doar respiratia agitata.
- Mira, ce-i cu tine?
- Nimic.
- Mama, mergem la amazoane? intreba fetita, cu putina teama in glas.
- Nu, Evda, sper sa nu dam de ele.
- Nu ne vor lasa sa fugim, spuse Evda, foarte serioasa.
- Evda, nu te mai gandi la asta! Vom scapa.
Mergeau asa de ore intregi, invingand oboseala si teama. Se facuse dimineata si cerul laptos ameninta ca va ninge iarasi. Tocmai cand lumina zilei le insufla curaj, asinul incepu sa se impotmoleasca din ce in ce mai des, pana ce nu mai vru sa porneasca deloc. Si pe oameni ii dureau picioarele, dar o vointa mai presus de puterea omeneasca ii mana inainte. Se oprira o clipa, exasperati de incapatanarea animalului.
- Trebuie sa mergem inainte, ofta barbatul, privind-o pe Mira.
- Sa-l lasam in padure. O iau eu pe Evda in brate.
- Merg pe jos, spuse fata, cu acelasi calm surprinzator, coborand.
- Evda, n-ai sa poti…
- Lasa, mama, sa mergem!
Dar hotararea fetei nu putea compensa pasii ei mici si puterea slaba, de copil. Parintii o purtara in brate, cand unul, cand celalalt.
Tot drumul facut pana acum nu auzisera nici un zgomot. Padurea era nemiscata, doar vreo pasare mai tipa uneori pe cer, facandu-i sa tresara.
In cele din urma se oprira, la capatul puterii. Rasuflau din greu si se priveau deznadajduiti.
- Ascultati! zise Aton deodata, ridicand bratul drept.
Se incordara, pandind zvonurile muntelui.
- Au cai si ne ajung din urma! Pe toti zeii! exclama barbatul si isi lua fiica in brate, hotarat.
Pornira din nou, manati de spaima, cu ultimele puteri. Nu aveau unde sa se ascunda, urmele din zapada ii dadeau de gol, nu cunosteau locurile si nu stiau daca vor gasi vreo pestera sau vreo alta ascunzatoare. Nu prea mai aveau ce sa spere, dar grabeau pasul cat puteau. Se opreau foarte rar, sa asculte, si isi pierdeau si mai mult curajul: era limpede ca urmaritorii erau mai multi si hotarati.
Si deodata, cand iesira intr-o poiana larga, alba de nameti, dintre copaci navalira asupra lor vreo zece oameni inarmati cu sabii curbate. Erau din Tarksum.
- Predati-va! le striga o voce aspra.
Aton isi scoase arma si puse intre atacatori si femeia lui cu Evda, trupul si bratul lui inarmat. Evda oricum va muri, asa ca nu avea de gand sa se predea.
- Lasa arma, Aton, nu are rost sa varsam sange.
- Nu asta vreti? intreba barbatul, cu un ranjet sarcastic si para sabia ce cadea asupra lui.
Dar atacara mai multi deodata si nu reusi sa opreasca atatea sabii pornite spre el. In cele din urma cazu, rapus, insangerand zapada.
Mira tipa deznadajduita si o trecu in spatele ei pe fetita care isi striga tatal, speriata. Groaza de pe chipul femeii si implorarile ei nu impresionara pe nimeni. O sabie ii strapunse pieptul si ea se prabusi alaturi de fetita care privea totul ingrozita, incapabila sa mai scoata vreun sunet. Atunci o ploaie de sageti veni dintre copaci, doborand brusc toti atacatorii.
Evda se repezi la mama ei si, asezata in genunchi, o privi speriata, rugator. Mira isi inclestase mana dreapta peste rana din piept si mana ii era scaldata de sange. Zapada i se amestecase prin parul cazut peste fata; fetita ii dadu la o parte cateva suvite de pe frunte, implorand-o parca din privire sa fie bine.
- Evda…sopti femeia, stins.
Apoi isi pironi privirile ingrozite undeva in spatele fetei. Aceasta se intoarse repede; mai multe femei imbracate in haine ciudate si salbatice, cu arcuri in maini, le inconjurasera.
- Evda…daca ele te lasa in viata…
- Mama! Mama! tipa pentru prima data fetita, speriata ca mama ei va muri.
- …atunci, atunci…asculta-ma!...
Femeia se inneca, dar se chinuia sa continue.
- Sarik! Tine minte…acest nume! suiera Mira si atunci privirea ii fulgera, taioasa.
- Ce e cu el?
- Nemernicul! Sa nu-l cruti!
Si Mira muri, cu privirea sticloasa atintita asupra fiicei sale.
Impietrita, Evda o privi cateva clipe, apoi se ridica. Privi pe rand, in fata, pe fiecare dintre acele femei necunoscute. Oricat erau ele de calite de viata aspra din munte, se mirau in sinea lor de maturitatea de care dadea dovada fetita, care nu se vaicarea nicidecum, desi lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji si pieptul ii era zguduit de suspine.
Una dintre femei inainta spre ea si se apleca, pentru a o privi de la aceeasi inaltime.
- Te cheama Evda? intreba ea cu blandete.
Fata aproba, dand din cap afirmativ.
- Vii din Tarksum, nu-i asa? – Evda aproba iarasi – Eu sunt Almira, conducatoarea femeilor din acest munte. Vino cu noi.

Pues claro como me p. olvidare:|
E foarte interesanta,trebuia sa postez inca de la inceput >.<...cam greau a ajuns informatia pe la mine...oricum nu pot spune decat Felicitari,dintotdeauna*ma rog de cand de cunosc dar merge si dramatismul*...am stiut ca ai talentul,harul de a descifra si de a intelege....ai puterea de a face totul sa para un infinit.un univers in literatura ^^!

Pai ce pot spune Succes in continuare*poate scoatem o carte:-" *