One-shots

Poate nu conteaza, poate nu se citesc, poate...Dar incercarea moarte n-are (sau vina, sau ce vreti voi).
Asadar, scurte "povestiri", mai precis proza scurta. Eu tot mai sper ca nu voi fi singura care posteaza.



Nu e inca noapte si parca nu e nici zi. Cerul e intunecat, de un cenusiu murdar. Nu-mi pasa ca ploua marunt si rafale de vant spulbera frunzele. Nu-mi pasa de multe, sau doar pretind. Surad batjocoritor, sau mai bine spus ranjesc, sfidand vremea mizerabila. Imi las capul pe spate, ca sa privesc cerul plumburiu si picaturile marunte ma lovesc in ochi, facandu-ma sa-mi strang pleoapele.
- Ce crezi ca faci ?
- Imi plang de mila, raspund, si ironia e indreptata impotriva mea si a intregii lumi.
- Hmm...nu-ti placea sa plangi.
- Nu plang, scrasnesc. Asta am facut toata viata.
- Ce s-a mai intamplat de data asta?
- Nimic nou. Aceleasi intamplari, sub alta forma. Dar cui ii pasa daca plang sau rad ?
- De parca tie iti pasa de altii !
Inghit in tacere mustrarea. E adevarat, toti ne hranim din egoism.
- Toti traim calcand peste alti’i.
E replica mea preferata.
- Atunci? De ce nu accepti si scrasnesti zadarnic?
- Poate sper altceva. Si de fiecare data pierd. Urasc speranta. Ar trebui sa accept ca sunt moarta. Ca nu sunt. Ca nu sunt pentru ceilalti. “I walk alone”.
- “Nobody’s listening”.
Vocea are o nuanta de batjocura care ma loveste mai dureros decat picaturile reci si decat vantul care spulbera totul in jurul meu.
- Intr-adevar iti plangi de mila. Dar mai e ceva...
- Ce-ar mai fi ? intreb, mai degraba retoric. Nu e de-ajuns mizeria asta ?
Arat cu un gest aproape plictisit baltile formate pe trotuarele pline de gropi, noroiul care acopera totul si se amescteca cu frunzele moarte, blocurile cenusii, decojite, inghesuite, atarnate parca fara noima pe fondul plumburiu al cerului.
- Mai e ceva, insista, neindurata, vocea.
- Ah, da ! Acea speranta, acea speranta-iluzie, acea...Voce de care m-am agatat ?
Acum nu mai surad, nu mai ranjesc, nu mai privesc cerul, cu capul dat pe spate.
- Traiesti intre credinta si indoiala, insinueaza vocea.
- Cred si ma bucur. Ma indoiesc si ma inaspresc. Si mai bine ar fi sa tin la egoismul meu. Dar cand ma hotarasc sa rezist, chiar atunci – oh, de ce tocmai atunci ?! – spune ceva care spulbera totul intr-o secunda. Si zambesc din nou.
- Exagerezi, ca de obicei. Este doar un copil caruia vei ajunge sa-i produci repulsie, cu atata afectiune.
- Imi produc si mie uneori ! Stiu. Daca asta este sfarsitul, sa fie !
- Dar nu este – vocea rade incet, batjocoritor – Nu este, vei pendula mereu, te vei intreba, te vei dispretui mereu. Si cand vei fi mai convinsa ca nu-i pasa, iti va zambi si o vei lua de la capat.
- Si ce sa fac ?
- Sa-ti plangi de mila !
Un hohot de ras umple vazduhul, plin de batjocura.
- Prefer sa ranjesc.
- Nu. De fapt surazi si surasul asta e al unui om invins.
- Stiu si asta. Am inghitit mai mult decat puteam mesteca. M-am agatat prea mult. Spun prea mult. Iau totul prea in serios.
Hohotele de ras devin suparatoare.
Dar acum, vantul foarte rece care imi patrunde pana la piele prin hainele ude si mizeria din jur sunt mai prezente, sunt mai acute decat cealalta nesiguranta.
- Si ne intoarcem de unde am plecat, spun. ”I walk alone“.
- Asa! Intorce-te in tine. N-ar fi trebuit niciodata sa iesi din tine. Cand iti deschizi inima…
- …esti un fraier, completez, ranjind. Stiu. Ma intreb numai daca nu e prea tarziu.
- Niciodata nu e. Trebuie doar sa ai curajul de a taia orice legatura.
- Curaj ? Mi s-a spus ca am curaj.
Nu mai pot sta afara, in bataia ploii si a vantului ; a devenit peste puterea mea sa le mai indur. Imi strang hainele mai bine pe langa trup si incep sa merg ; nu ma chinui sa ocolesc baltile si noroiul, si asa sunt peste tot.
- Poate eu n-am contat niciodata in primul rand, ci au contat numai sentimentele mele. Si atunci nimeni nu va suferi, in afara de mine. Dar te-ai inselat; curajul asta nu-l am. Asa ca nu voi sti niciodata.

Impartita…Cuvantul asta revine obsedant. M-am nascut ca sa fiu impartita? Intre credinta si dorinta de libertate. Intre egoism (iubirea pentru mine) si iubire(a pentru altcineva). Intre speranta si deznadejde. Intre a ierta si a ramane pe pozitie. Intre X si Y. Intre bucurie si tristete...si durere... “Give me strength to face the truth, the doubt within my soul” (The truth beneath the rose - Within Temptation). Ah, am tradat scrisul. Inainte, scrisul ma ajuta sa rezist. Acum m-am aruncat in lumea virtuala, ca un copil fara minte. Ca sa uit, sa uit, sa caut o supapa de uitare pentru ce nu are sens – viata mea. Si am uitat scrisul; scrisul se razbuna si uneori ma taraste spre o sinceritate nebuna si periculoasa, expusa pe unde nu trebuie. Mi se invalmasesc tot felul de ganduri in minte. Simt bucurie, sau durere? Ce simt? Deznadejde? Impacare? Intre egoism si iubire...ma voi sfasia intr-o zi intre aceste doua porniri uriase; mandria mi-o cunosteam; puterea de a iubi nu, o dispretuiam. Sa iubesti inseamna sa nu ceri nimic in schimb. Daruire. Dar sunt egoista si vreau ceva in schimb! Aaaahhh...unde, cum, cand? “Blinded to see the cruelty of the beast/ It is the darker side of me” Inca nu stiu ce scriu, de ce scriu. Nu stiu daca sa ma bucur sau sa plang. Vreau sa vad partea pozitiva, prima data am vazut lumina. Acum imi spun: "dar daca?" "Daca" nu conteaza, nu trebuie sa conteze. Trebuie sa crezi! Si e o framantare zadarnica, pentru ca nu tine de logica, de vointa, de minte. Lucrurile sunt asa si asa vor ramane, nu am ajuns aici prin calcul si nu pot rupe nimic prin calcul. Nu pot rupe, nu vreau sa rup. Am devenit patetica, am devenit slaba. M-as multumi si cu un zambet de mila; as sangera interior, dar m-as bucura. Oh, cand, unde, cum? Vad in fiecare lucru si in fiecare gest o parte care ma bucura si o parte de indoiala; viziunea optimista si pesimista. Firea mea alege pesimismul. Noaptea mea nu se sfarseste. Tot ce-am crezut e adevarat. M-am temut si nu era degeaba. Dar ma straduiesc sa nu inteleg ce e mai rau, sa stau la mijloc. “I’m hoping, I’m praying/ I won’t get lost between two worlds /For all I have seen the truth lies in between” Degeaba. Lupta interioara, nesfarsita, uneori nevazuta de ceilalti, alteori izbucnita si in afara, nu se va termina. Si se duce degeaba. Pentru ca finalitatea o dicteaza inima. Si inima spune mereu: "uita, iarta, treci cu vederea, multumeste-te cu atat, rabda, nu astepta, nu cere !" Cand am ajuns aici? Nimic nu e intamplator in viata. Nici macar intalnirile virtuale. Probabil am ceva de invatat de la ceilalti si ceilalti de la mine. Probabil aveam nevoie sa daruiesc. Si sa primesc. De-as da numai bucurie, sau de-ar dainui numai bucuria, din tot de dau eu!
Aaaaah, gluma, sau acea "telepatie" care face sa ghicim subconstient ca celalalt are nevoie de gandul nostru...Da, trebuie sa sper. Si sa reduc la tacere indoiala, tristetea. Fie! Fie voia...iubirii! Nankurunaisa. I love you! (too)
Nu asa am vrut sa termin aceste randuri. Ca de obicei m-am lasat condusa de alte forte.

Daca nu asi sti, ar fi minunat sa aflu de la tine: daca nu asi fi simtit, tu ai fi reusit sa ma faci sa ating sentimentele,: daca nu mi-asi fi muscat buzele de atatea ori, gustul sarat-dulce de lacrima insangerata, din ecoul cuvintelor tale, asi fi ghicit zambetul celui care asteapta o privire, un gest, un cuvant.
Sunetul pasilor singuri devine un laitmotiv ce se amplifica sub imensa cupola a cerului care te priveste parca prea trist, chiar si el , prea departe de tine, de umbra ta ce se strecoara nestiuta pe aleile pustii din parcul tineretii tale.
Ma aplec plin de emotie si intelegere, peste cuvintele tale si, asa cum rostesti, vin la intampinarea virtuala, fara retineri, lipsit de orgolii. Numai eu si ochiul meu flamand de cunoastere.
Sa ne vedem mai fericiti !

Iar a venit primavara. Soarele izbucneste moderat la amiaza, incalzind gunoaiele orasului si trecatorii grabiti. Au inflorit pana si putinii pomi ramasi. Toata aceasta renastere ramane o bucurie exterioara, ca o batjocura fata de realitatea inimii. In fata e intuneric, dar soarele te loveste in ochi cu o lumina de-a dreptul enervanta. Florile ar trebui sa te faca sa zambesti cu bucurie, dar orice incercare esueaza intr-un suras amar. Ce sa provoace bucuria? Convingerea de netagaduit ca nimic nu are rost si nu se intrezareste decat un drum taras, dictat, ori asumat din lipsa de alternative? Ca sa lupti impotriva acestui intuneric iti trebuie un motiv, o speranta. Oh, si care sa fie oare motivul, sau speranta? Care este rostul unei vieti intre ziduri, pustie? Sau care este rostul unei iluzii a libertatii personale extenuate in placeri care trec imediat? Nu exista sens, deci nici motiv de lupta.
Daca tot m-ai facut fara sa stiu, sa vreau, ori sa aprob, atunci du-ma unde si cum vrei, o umbra fara rost, un instrument fara utilitate, o greseala in creatie care nu se va indrepta niciodata. Un pion pe care-l muti cum vrei si care a inteles ca nu poate pleca aiurea.
Nicio forta nu va matura acest incremenit simt al inutilitatii, aceasta resemnare lasa. Oricate lovituri ar veni, nu vor zdruncina nimic, poate doar vor impietri mai mult.
Luminile false ale iluziilor trecatoare se sting repede. Raman eu, numai eu in intuneric. Si intrebarea vesnica spre o putere pe care o stiu dar spre care nu ma indreapta nicio forta a inimii mele: de ce? Eu vreau ceea ce nici macar Tu nu-mi poti da: nefiinta. Si pentru ca nu pot avea asta, n-am decat sa ma multumesc cu mersul taras. Capacitatea de a ma bucura de lucrurile mici si neinsemnate mi-a fost distrusa demult, iremediabil. Iluziile tin prea putin, ratiunea ma trezeste intotdeauna.
Pustiu. Eu si pustiul meu, intr-o primavara care-si bate joc de realitate prin lumina florilor ei.

Am citit ultima povestire , daca imi dai voie sa o numesc asa. Mi-a placut extrem de mult , mi se pare ca ai reusita sa redai niste stari unice , ai povestit prin litere un sentiment ceea ce nu poate fi altfel decat minunat , mi-ai impus o anumita stare de tristete -relaxare- surprindere . Scrii intr-un fel ciudat , daca mi-ai permite as asemana cu o floare ideile tale , care sub gingasia razelor de soare isi intind petalele , intai timid incercand sa descopere noul , apoi curajos. Asta mi-a soptit parca ceea ce ai scris.

Felicitari si sper ca mai scrii cat de curand!

Cam atat!

Pustiul si libertatea?! ^^
E ca o colivie..nimeni nu spune ca trebuie sa mai si iesi?!
Same feeling..anyway primavara sucks >.<
Uuu....Dabi da dooo...probabil ca Eternal...probabil ca Dana..probabil ca o fiinta care poarta numele din urma se regaseste ca si orice creatura in interiorul ei...
Oricum intelegerea poate nu e ceea ce trebuie...eu mai inteleg si pe dos :>
Dar cert e ca...cu una cu doua mergem facem galerie si o reluam de acolo de unde am pornit..avansarea nu e mai mare decat scadenta...
Insa la aceasta fiinta,pronuntata anterior va fi...poleita in minunatul har de a scrie..ce vrei mai mult ^^.

GO GO GO