Sete de uitare

M-am trezit brusc din somn, în mijlocul nopţii. Eram confuză, am realizat cu greu că era noapte, că mă trezisem pentru că visasem ceva tulburător. Nici nu mai ştiam ce anume. Ştiam despre cine fusese visul, dar restul era foarte vag, nu-mi aminteam nici un detaliu. Oh! Mă bucuram că uitasem detaliile! Voiam să uit tot. Şi visul ăsta, şi ziua trecută când auzisem iar acea melodie blestemată. Melodia care atunci, demult, mi-a însoţit lacrimile şi disperarea. Melodia care răsunase în boxe în timp ce mă târam în genunchi prin casă, la propriu, şi plângeam în hohote, fără să mă pot stăpâni, simţind că mă rupsesem în bucăţi şi că înaintea mea se întindea o prăpastie înfricoşătoare de durere şi singurătate. Voiam să uit. Trebuia să uit iar. Am strâns din pleoape cu putere, respirând adânc şi m-am întors pe o parte, sperând că somnul mă va cuprinde iar. Atunci am atins corpul cald si gol de lângă mine şi am revenit la realitate. La realitatea serii trecute, la prezent. Am întins mâna spre sursa de căldură, atingând uşor corpul lui Katrijn, apoi mi-am trecut braţul peste mijlocul ei şi m-am apropiat de ea până când sânii mei i-au atins spatele. Am mângâiat cu toată palma abdomenul cald, pielea atât de fină, încercând să aleg dacă să las mâna să alunece mai jos, sau să urce pentru a-i cuprinde sânii. Atingerea pielii ei şi posibilităţile care-mi treceau prin minte au fost de-ajuns ca să simt dorinţa începând să se trezească în mine. Ştiam că doarme, nu voiam s-o trezesc, voiam doar puţină distracţie, puţină distragere. Iubeam acel corp atletic, puternic şi totuşi atât de…feminin; curbele senzuale, jocul muşchilor sub pielea delicată, felul în care se înfiora sub palmele şi sub buzele mele. Nu şi acum. Trebuia să mă opresc. Dar am simţit dintr-odată muşchii abdomenului tresărind sub mângâierea mea, mişcarea uşoară a corpului ei şi am ştiut că o trezisem.
- De ce nu dormi la ora asta? m-a întrebat încet, cu o voce somnoroasă.
Dar nu mi-a respins mângâierea. Mi-am lipit corpul de spatele ei şi buzele mele au găsit pielea catifelată a umărului. Doar un sărut uşor, aproape cast; nu m-am îndepărtat, respiraţia mea îi atingea umărul şi baza gâtului.
- Mâine mergem la lucru devreme, a zis ea din nou, de data asta încercând să pară mai categorică.
Am zâmbit. M-am ridicat puţin, sprijinindu-mă în braţul stâng şi m-am aplecat pentru a-i şopti insinuant:
- Eşti sigură că vrei să mă opresc?
Buzele mele aproape i-au atins lobul urechii şi mâna mi-a urcat, într-o mângâiere prelungă, lentă, simţind tremurul uşor al corpului ei. Am zăbovit pe valea delicată de sub stern, apoi i-am cuprins sânul drept în căuşul palmei; încet, cu blândeţe, pentru a-i simţi rotunjimea. Cât îmi plăcea senzaţia acelei atingeri, felul în care sânul ei mi se cuibărea în palmă! Mi-am muşcat buzele pentru a opri sunetul adânc, jos, care mi se zbătea în gât.
Katrijn n-a mai protestat, a răspuns atingerilor mele cu un suspin de plăcere. Voiam ca de data asta să fie lent. Trebuia doar să-mi ţin în frâu dorinţa. Simţeam deja cum îmi zvâcneşte sângele în tâmple, simţeam căldura care radia din corpurile noastre. Mâna mea i-a părăsit cu regret sânul pentru a-i îndepărta părul căzut peste gât, lăsând cale liberă buzelor mele nerăbdătoare să atingă pielea fină, să-i simtă pulsul. Katrijn s-a mişcat uşor pentru a-mi oferi mai mult spaţiu. Noua poziţie îi sublinia şi mai mult linia elegantă a gâtului şi nu m-am putut abţine să o urmez, acoperind-o cu săruturi. Îi simţeam frustrarea, dorinţa de a-mi atrage atenţia şi asupra altor părţi ale corpului ei care cereau atingerea mea, dar am ignorat-o.
- Heleen…, a şoptit ea întretăiat, rugător.
Şi văzând că n-o ascult s-a mişcat, întorcându-se cu faţa în sus, lăsându-mă să tânjesc după contactul pierdut cu pielea gâtului ei. A întins mâna şi mi-a îndepărtat uşor părul care îmi cădea pe umăr şi peste faţă, mi-a cuprins obrazul în palmă, cu un gest delicat şi atingerea m-a făcut să mă aplec mai mult spre ea. Degetele ei au trecut încet peste tâmpla mea, peste ureche, îngropându-se în păr, atingându-mi ceafa şi gâtul, presând uşor pentru a mă ghida spre buzele ei. Numai gândul la atingerea acelor buze catifelate, întredeschise pentru mine m-a ameţit, alungându-mi din minte orice nu avea legătură cu ea. Am închis ochii şi am savurat atingerea, mângâierea uşoară, prelungă a buzelor noastre. Katrijn îmi ghicise dorinţa şi nu grăbea sărutul, răspunzând numai la atingerea mea. Această înţelegere tacită dintre noi m-a umplut brusc de bucurie, mi-a încălzit inima, m-a făcut să simt că în acea clipă o iubeam.
Şi aşa a fost tot dansul nostru din noaptea aceea, un răspuns atât de minunat al corpului ei la toate atingerile mele agonizant de lente. Am adorat-o cu mâinile şi cu buzele, îmbătată de căldura ei, de aroma, de gustul ei.

Am doua zi, la serviciu, m-am chinuit să ţin ochii deschişi şi să-mi ascund oboseala. Am greşit de vreo câteva ori situaţiile lunare ale salariaţilor. Şi a trebuit să îndur comentariile acide ale colegilor, cu privire la anumiţi oameni care îşi pierd nopţile în tot felul de excese din cauza sângelui latin nepotolit. Aş fi vrut să-i pocnesc. Ce le păsa lor de felul în care îmi petreceam eu nopţile?
Ultimele zile fuseseră minunate, dacă ignoram partea cu melodia şi visul acela. Aveam ce-mi dorisem atât de mult odată: eram liberă să-mi urmez dorinţele. Dacă mi se făcea dor de ai mei era de-ajuns să-mi amintesc toate restricţiile pe care mi le impuseseră şi îmi reveneam imediat.
Mă bucuram că avusesem curajul…nu, mai degrabă nebunia de a călca într-o zi peste toate legile lor şi riscasem totul. De fapt atunci nu mai aveam ce pierde. Pierdusem deja ce-mi dorisem cel mai mult şi asta mă dezechilibrase complet. Emoţional, poate şi psihic, deşi nu-mi puteam da seama dacă atinsesem şi acel prag.
Apoi o cunoscusem pe Katrijn. Tot pe net, dracul acela mare şi întunecat, cum îl vedea mama. Intrasem în vârtejul nebunesc al perversităţii, singurul în care mai puteam găsi motive să râd, oricât de superficial ar fi fost acel râs. Într-o zi Katrijn m-a invitat la ea pentru o săptămână. Era un pas prea mare pentru mine, era înfricoşător. Altă ţară, departe, complet singură într-o mulţime de necunoscuţi. În faţa unui ecran de calculator poţi face pe viteazul şi poţi lăsa liber tot ce zace ascuns în tine. Dar în realitate eu nu puteam face asta. M-am temut toată viaţa de aşa ceva. Eram o handicapată social.
Am ezitat, apoi am refuzat. Însă a izbucnit iar o ceartă cu ai mei şi asta m-a împins să accept în final. A fost o reacţie inversă, o dorinţă nebună, răzbunătoare de a face ceva extrem pentru că ţi se interzic lucruri mărunte, care pentru alţii sunt fireşti.
Deşi visasem toată viaţa să ajung în Suedia, am ajuns în Olanda.

Edit:
Katrijn este un nume olandez, varianta olandeza de la Katherine. Se pronunta [kaht-rien].

Eram înspăimântată de realitate, de pasul făcut, dar îmi pusesem o mască distantă, politicoasă şi rece pentru a-mi ascunde handicapul. Katrijn m-a fascinat repede. Fizic îmi pot explica de ce. Era tânără şi frumoasă şi avea nişte ochi albaştri care m-au atras din prima clipă. Chiar dinainte s-o întâlnesc, atunci când am văzut-o în fotografii. Dar impresia întâlnirii faţă în faţă n-aş putea-o compara cu nimic. Avea nişte ochi de un albastru mai intens decât tot ce văzusem până atunci, cu gene lungi şi sprâncene frumos arcuite. Părul şaten deschis, cu şuviţe blonde, natural, îi ajungea până la umăr şi îi încadra plăcut faţa cu trăsături delicate.
N-a părut uimită sau deranjată de firea mea retrasă, de greutatea cu care mă exprimam şi de sutele de greşeli pe care le făceam vorbind engleza.
Părinţii ei păreau destul de rezervaţi, dar s-au purtat foarte amabil cu mine. Şi o iubeau cu adevărat pe Katrijn, încurajând-o în tot ce făcea. Atunci încă locuia cu ei, însă urma să se mute într-un apartament imediat ce începea să lucreze. Găsise o slujbă la o companie foarte cunoscută de telefonie mobilă.
În săptămâna aceea, într-un mediu nou şi atât de departe de casă am făcut primii paşi spre ceea ce îmi doream: libertate. Nu îndrăgeam plimbările lungi prin oraş, nici colindatul prin magazine, nici barurile, dar alături de Katrijn am trecut peste asta. La început luptând cu mine, străduindu-mă, din dorinţa de a nu-i face o impresie prea proastă. Apoi chiar a început să-mi placă. Avea un talent – pe care nu l-am înţeles niciodată – de a face să-ţi pară uşoare şi fireşti lucrurile pe care credeai că nu le vei face niciodată. În compania ei mi se părea minunat până şi să colind străzile oraşului admirând haine sau bijuterii în vitrinele magazinelor. Când erau luminaţi de entuziasm, ochii ei aveau o strălucire aparte şi devenise un obicei foarte plăcut pentru mine să caut şi să prind acea sclipire de albastru intens.
Nu făcuse în tot acel timp nicio aluzie la orientarea ei, nicio glumă cu substrat legată de asta, chiar dacă înainte, în convorbirile noastre online vorbisem destul de detaliat şi avansat, la graniţa dintre glumă şi intenţie reală.
Cunoscusem câteva fete din cercul ei de prietene, dar nimeni nu depăşise nicio limită, nici măcar în discuţii.
Ultima seară am vrut s-o petrecem acasă, fusesem mai devreme într-un local şi trebuia să mă odihnesc înainte de plecarea foarte matinală.
Făcusem un playlist cu muzica preferată, adunând piesele care îi plăceau fiecăreia; preferinţele noastre se suprapuneau destul de mult. La lumina slabă a ecranului laptopului şi a unei veioze, vorbeam despre zilele petrecute împreună, despre cunoştinţele comune şi despre muzică, încercând să sfidăm trecerea timpului. De cum deschisese laptopul observasem imaginea de pe desktop, nişte munţi înzăpeziţi, cutezători, magnifici. Dar acum, în tăcerea scurtă care apăruse între noi, privirea mi-a căzut din nou pe imagine şi am comentat, pe un ton glumeţ, fără să cred ce spuneam:
- Ai pus asta pentru mine, nu-i aşa?
A zâmbit uşor şi pentru câteva secunde am avut impresia că vrea să întrerupă legătura privirilor noastre. Dar a răspuns, între glumă şi mister:
- Poţi considera asta o dedicaţie.
- Credeam că melodiile se dedică, am observat eu, surâzând.
- Bine, mi-a acceptat ea provocarea, atunci îţi voi dedica o melodie.
A oprit muzica şi a căutat cu privirea, derulând lista. M-a amuzat că luase asta în serios şi am continuat cu gluma. Mă simţeam atât de liberă în preajma ei, nu exista nicio urmă din reţinerea pe care o aveam de obicei faţa de ceilalţi. Reţinerea de a spune ceva care ar putea fi înţeles greşit, răstălmăcit, folosit împotriva ta. Cu Katrijn nu era deloc aşa.
- Dacă durează atât, înseamnă că e periculos…, am spus.
S-a întors brusc spre mine, cu o figură serioasă.
- Dacă ar fi periculos, te-ai speria?
Am început să râd. Recunoşteam jocurile noastre de pe mess, era totul atât de cunoscut, de amuzant, de plăcut.
- Cu câte fete ai flirtat pe net, Katrijn?
- Ce legătură are netul? m-a întrebat, surprinsă.
- Asta e ceva real. Acum n-ai curajul să mergi mai departe de glumă. Deci nu poate fi nimic periculos.
N-am ştiut dacă o deranjase realismul meu abrupt sau ironia, sau dacă sesizase provocarea, pentru că s-a întors din nou spre ecran. A mai căutat câteva clipe şi a pornit o melodie. Am recunoscut-o după primele versuri.
„In the space between what’s wrong and right,
You will find me waiting for you.
All your fortresses go down in the night.
To the dawn I’ll see you through…”
Lindsey Harper - All Over Me. Am rămas surprinsă de acea alegere. Katrijn s-a întors la locul unde stătuse, alături de mine, pe marginea patului, dar s-a aşezat mai aproape decât înainte. Privirile ni s-au întâlnit, însă n-am reuşit să-mi dau seama dacă în ochii ei era ezitare sau doar o provocare în glumă.
- Ce e? m-a întrebat şoptit, văzându-mi zâmbetul uşor.
Vocea ei de atunci m-a luat pe nepregătite, a avut un efect straniu asupra mea. Nu simţeam teamă, ci uşoare nelinişte plăcută cu care aştepţi ceva neprevăzut, dar despre care ştii că nu va fi rău.
„Your curtains will close.
But if your heart is cold, my sheets are warm.
I will shelter you through the storm.
I will shelter you all through the storm.

The answers aren’t so easy to find,
The questions will have to do.
‘Cause I’ve lost myself deep in your life,
My only fix is you.”
Versurile mă făceau să zâmbesc şi mă derutau. „but if your heart is cold, my sheets are warm”…Chiar îmi dedicase aşa ceva, privindu-mă în ochi?
- Credeam că vei alege „Show me love”…, am reuşit să glumesc şi zâmbetul cu care mi-a răspuns m-a făcut să mă relaxez complet.
Şi atunci am văzut-o înclinându-se spre mine. Sunt convinsă că a fost un gest lent, privind înapoi aşa mi-l amintesc. Dar atunci n-am realizat ce se-ntâmplă până când n-am simţit buzele ei peste ale mele, o atingere uşoară, mai delicată decât orice închipuire. Închisesem ochii fără să-mi dau seama, lăsându-mă numai în voia buzelor ei, pierdută în senzaţia indescriptibilă de plutire într-o lumină caldă. Atât de pierdută încât n-am răspuns în niciun fel, doar am întredeschis uşor buzele lăsând-o să se joace cum voia cu ele. Încet, fără grabă, fără presiune, delicat şi dulce şi…lăsând un gol neaşteptat atunci când s-a oprit şi s-a îndepărtat.
Am deschis ochii încercând să înţeleg de ce s-a oprit şi am revenit dintr-odată la realitate, uimită de propria respiraţie adâncă şi agitată. În poziţia în care stătea acum, lumina îi punea în evidenţă albastrul ochilor şi am avut pentru o clipă senzaţia că inima mi se oprise în loc. Dar ea şi-a lăsat pleoapele în jos şi a spus cu o voce neaşteptată, joasă, adâncă:
- Poate ar trebui să te duci la culcare.
Am fost atât de surprinsă de această expediere clară încât n-am mai spus nimic; m-am ridicat încet şi am plecat în camera mea, tristă, dezamăgită şi foarte confuză. Pesemne fusese un joc şi până la urmă nu-i plăcuse.
Abia mai târziu aveam să înţeleg că pasivitatea mea şi confuzia din privire, pe care o interpretase greşit ca fiind neplăcere sau chiar repulsie, o făcuseră să regrete gestul pe care-l făcuse.
A doua zi dimineaţa am vorbit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar înainte să mă îndrept spre avion Katrijn m-a prins de braţe şi mi-a şoptit, cu o voce care a sunat aproape pătimaş:
- Aş vrea să te-ntorci. Aş vrea să rămâi aici.
Cuvintele acestea şi privirea ei de atunci m-au urmărit tot drumul şi mult timp după aceea.

Şi am revenit la viaţa mea banală, monotonă şi plină de limite. Existau norme morale şi sociale pe care trebuia să le respecţi, exista o conduită potrivită cu vârsta şi profesia. Şi o mie de lucruri care nu trebuie făcute pentru că pur şi simplu nu e bine.
Săptămâna petrecută în Olanda devenea încet încet un vis frumos, o amintire îndepărtată de realitatea căreia te îndoieşti. Ar fi rămas aşa dacă n-aş fi continuat să sfidez cu încăpăţânare opoziţia mamei şi predicile ei nesfârşite şi să vorbesc cu Katrijn pe net. A evitat mult timp să aducă în discuţie acel sărut, dar spunea că îi e dor de mine şi ar trebui să mă gândesc serios să mă mut acolo.
Era imposibil, eram prea laşă ca să renunţ la confortul relativ pe care mi-l oferea viaţa mea de atunci, aşa limitată cum era. Mă aflam exact în situaţia unui câine care preferă lanţul, cuşca, guduratul pe lângă stăpâni, doar pentru o bucată de pâine, pe când lupii aleargă, luptă şi înfruntă totul pentru hrana lor, dar sunt liberi.
Mi-era groază de ideea de a renunţa la serviciu, de a pleca undeva unde nu cunoşteam pe nimeni, nici măcar limba, unde nu aveam nicio garanţie că voi găsi de lucru.
mai întâi am ironizat-o pe Katrijn, considerând-o un copil visător. Apoi mi-am recunoscut îngrijorarea şi laşitatea. A părut că îmi înţelege şi îmi acceptă ezitările.
Iar zilele mele se legănau între pustiul monotoniei, amintirile dureroase care apăreau din când în când, neaşteptate, şi certurile tot mai dese din familie. În momentele tensionate mi-au reproşat atât de mult săptămâna petrecută în Olanda încât reuşeau să-mi întunece şi amintirile frumoase.
Katrijn a tăcut un timp. Apoi au revenit în discuţie flirturile noastre avansate, mai întâi în glumă. Dar într-o zi m-a întrebat dacă motivul pentru care îi refuz propunerea este acel sărut. Am evadat cu ajutorul glumelor, am mers până în pânzele albe cu scenarii care ne implicau pe noi două, dar tot timpul mi-a fost teamă să mă gândesc serios la asta. Dacă nu fusese un joc, dacă ea chiar voia să mă întorc? Alungam imediat gândul. Nimeni de pe lumea asta nu s-ar fi simţit atras de mine. Nici spiritual, cu atât mai puţin fizic. Eram ferm convinsă.
Un an de zile a durat nehotărârea, tulburarea, haosul din mintea mea. Poate aş fi rămas acolo dacă nu s-ar fi adunat prea multe. Parcă era un scenariu perfid, au fost zile în care simţeam că nu mai rezist acasă.
Katrijn lucra acum şi îmi spunea că se simte singură în apartament. Că părinţii ei se îndepărtaseră de ea, o acuzau că nu are nici un iubit şi o suspectau. Că nu are de gând să agaţe fete de-o noapte prin baruri – şi râdea. Puteam sta cu ea până găseam ceva de lucru, orice, oricât de jos ar fi fost, pentru început. Mă va ajuta să învăţ olandeza – nu putea fi foarte greu din moment ce ştiam cât de cât engleza şi puţină germană – iar eu aş avea grijă de casă. Ar fi un fel de împrumut pe care îl voi returna când voi face rost de bani. „Eşti nebună, nu pot profita de tine aşa!” îi scriam, şocată că vorbeşte atât de serios. „Te voi lăsa să profiţi de mine în multe feluri, crede-mă” răspundea, făcându-mă să mă întreb ce e joc şi ce e realitate.
N-aş putea să descriu acum toate întrebările şi ezitările, nici teama din acele zile. Dar până la urmă am făcut anevoioasele aranjamente legale şi am plecat. Cu riscul umilinţei, al eşecului, cu groaza că fac ceva nebunesc, monstruos.
Aveam puţine economii, dar puteam să fac pe bucătăreasa şi menajera lui Katrijn în schimbul adăpostului şi al hranei. Mi se părea jenant, umilitor, groaznic…până când am revăzut-o la aeroport, până când m-am pierdut în ochii ei şi i-am văzut optimismul pe chip. Mi-am tis că sunt nebună şi poate chiar mă simt atrasă de o fată. Poate mă va dezamăgi, sau mă va zdrobi, dar n-avea ce să mai zdrobească, oricum nu mai eram nimic. Doar nişte bucăţi sparte care se agăţau de optimismul ei. Nu înţelegeam de ce se poartă aşa cu mine. Nu aveam bani, nu arătam bine, nu aveam un caracter care să atragă, nu avea ce folosi.
În anul care a urmat au revenit foarte des îndoielile şi umilinţa. Am căzut de zeci de ori în disperare, în întuneric. Nici nu vreau să-mi amintesc, să retrăiesc într-un fel eşecurile în găsirea unei slujbe, momentele când mă simţeam o povară, o întreţinută, în care mă îndoiam de ea şi îmi vărsam frustrările asupra ei. Nu, creierul meu refuză să-şi amintească detaliile întunecate. Ştiu doar că am înghiţit eşecuri ce păreau nesfârşite până când am obţinut de lucru, la un centru pentru persoane cu dizabilităţi. Salariul era foarte mic comparativ cu ce primea un cetăţean olandez, dar pentru mine însemna mult. Doar de atunci relaţia mea cu Katrijn a putut evolua dincolo de reţinerile mele.
Ignorasem tresăririle de gelozie când o văzusem de câteva ori foarte apropiată de cineva prin localuri. Îmi spuneam că aşa sunt eu de fel, cu toţi cunoscuţii, nu numai cu ea.
Cu timpul, locuind în aceeaşi casă şi petrecând împreună aproape toate serile, se crease între noi o înţelegere mai adâncă, o atmosferă de deschidere şi încredere. Glumele de pe mess deveniseră glume spuse faţă în faţă, punctate de priviri sugestive şi zâmbete provocatoare. Până când devenise un obicei prea frecvent. Uneori nu-i puteam privi buzele fără să-mi amintesc acel sărut, fără să mă-ntreb „ce-ar fi dacă?”, fără să-mi doresc să le ating din nou. Alunecasem. Şi poate în sinea mea ştiusem mereu că va veni timpul când voi aluneca pe acest drum.
Dacă las de-o parte greutăţile materiale, duceam o viaţă frumoasă. Puteam să beau şi să fumez, să merg unde vreau, mă culcam la ce oră aveam chef, ascultam ce muzică voiam.

În primele luni ale şederii mele aici fumam ţigări Vogue mentolate, albe, subţiri, lungi şi elegante, cu dezinvoltura unui fumător vechi. Acum am trecut la More Menthol, mult mai potrivite pentru mine, cu aromă puternică şi design diferit, învelite în foiţă maronie şi nu albă. Nu suportam să fumez totuşi în casă şi ieşeam pe balcon. Katrijn ieşea câteodată în oraş cu prietenele, pentru că eu nu eram amatoare de cluburi. De fapt eram, dar nu de dans, ci de stat într-un colţ cu paharul în mână. Dar nu voiam să fiu motivul pentru care acele fete s-o ironizeze pe Katrijn, aşa că preferam să nu mă duc.
Într-o seară îmi fumam ţigara în balcon, în întuneric, privind luminile oraşului şi întrebându-mă cu cine dansează Katrijn pe vreo melodie senzuală. Şi ce-ar fi dacă în noaptea asta ar aduce pe cineva acasă? Gândul a părut iniţial că mă amuză. Apoi mi-am dat seama că dacă s-ar întâmpla asta aş vrea să o dau pur şi simplu afară pe cea cu care ar veni. Am dat vina pe coniacul băut mai devreme. Ce drepturi aveam? De fapt ce relaţie aveam eu cu Katrijn? Eram una pe care o luase în casa ei, îi găteam şi făceam curat dar nu plăteam chirie. Un aranjament cam ciudat. Ne sărutasem de câteva ori, însă asta fusese o joacă. Experimentam, nimic mai mult. Eu nu eram aşa. Nu eram nicicum. Nu venisem aici pentru aşa ceva.
Am fumat ţigară de la ţigară până când am auzit uşa de la intrare, apoi lumina s-a aprins în cameră şi s-a stins după câteva clipe. Nici nu m-am întors, fusesem aşa prinsă în vârtejul gândurilor încât aproape mă aşteptam să aud râsete înfundate şi alte sunete. Dar era linişte. Îmi venea să râd de propria imaginaţie.
Poate dacă stăteam liniştită în întuneric nici nu mă va observa şi se va culca crezând că eu dorm deja în camera mea. Dar, spre surprinderea mea, Katrijn s-a învârtit prin casă mult timp. Şi când mi-am aprins o nouă ţigară şi-a dat seama că eram pe balcon. Habar n-am cum a reuşit. Am auzit-o strigându-mă încet şi i-am răspuns imediat. A intrat în balcon şi a venit lângă mine cu paşi mici, rezemându-se şi ea de marginea balconului.
- Dă-mi şi mie, mi-a zis şoptit, dar i-am simţit neliniştea din voce.
- Tu nu fumezi din astea, i-am răspuns, evitând s-o privesc.
- Fumez acum.
I-am întins pachetul, observând-o în sfârşit în lumina slabă, mirându-mă şi mai mult de faptul că mâinile i se mişcau nervoase, că faţa îi era serioasă şi gravă. Se întâmplase ceva.

I-am aprins ţigara şi în lumina de câteva clipe a brichetei i-am privit ochii. Era tulburată. N-am vrut să o presez, m-am întors spre luminile oraşului şi am lăsat tăcerea între noi.
- De ce nu te-ai culcat până acum?
Vocea ei părea calmă, mă întreba doar ceva firesc.
- N-am putut să adorm şi am venit să mă relaxez fumând o ţigară.
Scrumiera era plină, dar ea n-avea cum să ştie asta, era prea întuneric.
- S-a întâmplat ceva? am întrebat-o în cele din urmă, când tăcerea devenise apăsătoare, neînţelegându-i nervozitatea.
- De ce n-ai mers cu mine?
Era o şoaptă plină de mustrare, de reproş, ca şi cum dacă mă duceam cu ea lucrurile ar fi mers mai bine.
- Ce s-a întâmplat? am repetat întrebarea, de data asta întorcându-mă spre ea, îngrijorată.
- Nimic. E-n regulă. Doar că…
A încercat să pară veselă, destinsă, dar ultimele cuvinte au şters această impresie. N-o înţelegeam, aş fi vrut să-mi spună totul deschis. Niciodată nu fusese aşa ceva între noi, acest joc inconfortabil, această reţinere.
- Katrijn…, am şoptit întrebător, aproape blând, încercând s-o încurajez să vorbească.
- Elise mi-a propus să ies cu ea, a spus în sfârşit, dintr-o răsuflare.
Înţelesul adevărat al frazei m-a lovit din prima clipă. Mâna stângă mi s-a încleştat pe marginea balconului. Am simţit o ostilitate bruscă faţă de Elise, deşi până atunci mi se păruse simpatică. Dar trebuia să fiu rezonabilă.
- Oh…e o fată drăguţă. Arată bine şi pare de treabă, am spus, cât de convingător am putut.
Chiar arăta bine, înaltă, cu un corp suplu, picioare lungi şi talie subţire şi cu părul ei castaniu uşor ondulat, în care soarele dezvăluia nuanţe de blond şi de roşcat. Dar în acele clipe îmi era antipatică şi nu ştiam nici măcar de ce.
- Chiar crezi? a şoptit Katrijn, cumva surprinsă şi dezamăgită de reacţia mea.
- Normal.
Un timp n-a zis nimic. Şi atunci mi-am dat seama că ar fi trebuit să fie fericită, cineva îi spusese ca o iubeşte.
- Şi ce v-a împiedicat să vă distraţi? S-a întâmplat şi altceva?
Katrijn s-a îndepărtat brusc de mine şi şi-a zdrobit restul de ţigară în scrumieră. Poate atunci şi-a dat seama că fumasem toată sera.
- Am refuzat-o, mi-a răspuns în sfârşit.
- De ce? am întrebat brusc, atât de uimită încât replica ei a venit imediat, aproape acidă:
- Ai fi vrut să accept?
- Katrijn, e alegerea ta. Dar…am crezut că-ţi place Elise.
- Nu-i aşa că ai crezut?
A râs scurt, un râs nervos şi sarcastic. Nu era Katrijn pe care o cunoscusem până atunci.
- Ce se-ntâmplă de fapt?
Mi-am aruncat jumătatea de ţigară în scrumieră şi m-am întors nerăbdătoare spre ea, vrând să terminăm odată cu jocul şi să dezvăluie ce era cu comportamentul acela straniu.
- N-ai de gând să faci lucrurile uşoare, nu-i aşa?
Ce era cu fraza asta? N-o înţelegeam deloc! Şi nu-i vedeam ochii în întuneric, nu aveam niciun indiciu. I-am spus sincer, exasperată de situaţie:
- Katrijn, te rog să mă crezi că nu te înţeleg, nu ştiu ce se întâmplă…
Cuvintele mi s-au oprit pe buze la atingerea neaşteptată a buzelor ei. Mi-a cuprins faţa în mâinile ei calde şi delicate care mi s-au părut că tremurau uşor şi m-a sărutat cu atâta pasiune încât m-am suspus imediat buzelor ei insistente şi pline de dorinţă. Un val brusc de căldură mi-a străbătut tot corpul şi mi-a înmuiat genunchii. Simţeam nevoia unui sprijin şi l-am găsit cuprinzându-i talia cu braţele. Distanţa dintre corpurile noastre se micşorase şi atingerea n-a făcut decât să sporească dorinţa care se trezise în mine. Abia atunci am început să răspund la sărut, să-mi mişc buzele odată cu ale ei, să-i sorb răsuflarea caldă, să savurez moliciunea şi căldura umedă a gurii ei. Dar a trebui să dau înapoi în faţa pasiunii ei, să-i accept dominaţia. Sărutul se prelungise şi devenise mai mult. Ştiam că în noaptea asta va fi mai mult, cu toată tema pe care o simţeam, în mine începuse să mocnească un foc ce trebuia ascultat, urmat hrănit.
Dar Katrijn s-a oprit brusc şi s-a îndepărtat, lăsându-mă să tânjesc după buzele ei. Am văzut-o întorcându-se şi îndreptându-se în grabă spre uşa balconului şi am simţit brusc un amestec de dezamăgire şi mânie. Am ajuns-o din urmă şi am prins-o de braţ cu putere, întorcând-o spre mine.
- De data asta nu vei pleca fără să termini ce-ai început.
Nici eu nu mi-am recunoscut vocea, acea notă joasă, plină de dorinţă, categorică şi totodată cerând.
- Ai idee măcar ce-ai spus acum? m-a întrebat, surprinsă.
- Ştiu exact ce-am spus, Katrijn.
Vocea îmi era sigură, cu toate că simţeam un pic de teamă în faţa unui pas atât de mare. dar în noaptea ceea sărutul ei declanşase în mine o dorinţă mai mare decât teama. Mâinile noastre s-au găsit în întuneric şi am intrat în tăcere în living. Katrijn m-a condus în camera ei şi am urmat-o surâzând uşor, gândindu-mă că măcar acum să aibă satisfacţia şi iluzia de a domina.
Ne-am oprit lângă pat şi pentru câteva clipe m-am simţit ridicolă, neştiind ce să fac, temându-mă că voi strica totul, simţind nervozitate până aproape de panică. Aveam să fac ceva interzis de toate principiile ferme în care crescusem. Dar nu voiam să dau înapoi.
- Vreau lumină, vreau să-ţi văd ochii…, a şoptit Katrijn rugător, smulgându-mă din vârtejul gândurilor pline de îndoială.
Mi-a venit să zâmbesc; eu voiam să-i văd ochii! Însă întunericul mi-ar mai fi liniştit temerile şi complexele.
Abia când m-am mişcat pentru a găsi şi a aprinde veioza de pe noptieră, ca răspuns la cererea ei, mi-am dat seama de proporţia nervozităţii mele. Mâinile aproape că-mi tremurau şi bătăile inimii parcă îmi bubuiau în urechi. Am căutat ochii ei în lumina palidă, sperând că mă vor ajuta să-mi calmez emoţiile. Dar Katrijn era şi ea încordată. Şi-a dat seama că nu mă simt în largul meu.
- Heleen…am băut amândouă în seara asta. Poate nu e cazul…
Vocea îi era slabă şi neconvingătoare, dar simţeam că ea chiar va da înapoi dacă îi ceream asta. De ce să-i cer? De ce să neg în continuare ce-mi doream?
- Doar nu m-ai adus aici ca să mă dai afară? am glumit, încercând să-mi maschez emoţia.
- Putem dormi aici, împreună. Dar nu ar trebui să mergem mai departe, nu acum.
Deja devenea mai stăpână pe sine şi asta mă dezamăgea.
- Nu te înţeleg. Întâi părea că vrei. Şi acum…
- Vreau! m-a întrerupt repede şi în acea clipă ochii i-au strălucit, plini de pasiune. I-a plecat şi a ezitat puţin înainte să continue. Dar vreau să ştim ce facem, să ne dorim amândouă.
- Cred că vrei să stingi toată pasiunea care s-a aprins mai devreme între noi.
Am vrut să sune uşor ironic dar, culmea, vocea mea era plină de reproş şi dezamăgire.
- Vreau ca prima dată pentru noi să fie ceva special! a spus în sfârşit, privindu-mă în ochi cu tot curajul pe care-l adunase.
Am găsit adorabilă expresia aceea de copil puţin ruşinat de pe chipul ei, care contrasta cu dorinţa din privire. Nu mă înşelam, dorinţa era încă acolo şi eu nu voiam să se stingă.
Am surâs uşor, mişcată totuşi de cuvintele ei; am ştiut că trebuie să fac şi eu un pas, măcar unul, dacă vreau să nu pierdem acea ocazie.

- N-aş fi crezut că eşti atât de romantică, am glumit. Apoi am adăugat aproape şoptit, întinzând braţele şi cuprinzându-i gâtul. Dar acum îmi place asta, nici n-ai idee cât de mult…
Era ridicol cât de tare îmi bătea inima şi cât eram de emoţionată atunci, dar n-am ezitat. Am apropiat-o de mine şi am sărutat-o uşor, o atingere prelungă şi aproape tandră a buzelor. Dar chiar şi atât de puţin a fost de-ajuns ca să-mi simt pulsul accelerându-se, dorinţa de a atinge şi de a gusta mai mult crescând.
Nu i-am dat timp să răspundă. Am îndepărtat cu o atingere uşoară părul care îi cădea pe umăr şi i-am şoptit la ureche, lipindu-mi corpul de al ei:
- Katrijn, te vreau acum…altădată s-ar putea să nu mai am curajul…
Nu m-am aşteptat la acea reacţie imediată, la fiorul care i-a străbătut trupul şi la răspunsul lui în mine însămi.
Şi totul a început să se schimbe, să devină ireal de frumos când am simţit buzele ei acoperindu-le pe ale mele, calde, moi, pline de dorinţă, cerând mai mult, luând mai mult. Am simţit sângele năvălindu-mi în piept şi m-am abandonat acelui val de plăcere care devenea din ce în ce mai mare, mai ameţitor. Mi-am încleştat degetele în părul ei, trăgând-o mai aproape, cât mai aproape; voiam să simt tot, să o simt toată, să cunosc tot. Simţeam o dorinţă atât de mare, nouă şi neaşteptată, încât aproape m-am speriat de intensitatea ei. Dar nicio clipă n-am vrut să dau înapoi, doar am renunţat la încercările de a prelua controlul, abandonându-mă pasiunii lui Katrijn. Atingerea mâinilor ei pe spatele meu, peste materialul subţire al bluzei şi săruturile abia întrerupte, alternând între tandreţe şi pasiune îmi şterseseră orice gând raţional, aprinseseră în mine o flacără care mă mistuia încet. Gura ei a coborât pe gâtul meu şi i-am simţit degetele nerăbdătoare desfăcând nasturii bluzei. Mă topeam în senzaţiile pe care le trimiteau în mine mâinile ei care îmi mângâiau pielea, gura ei umedă şi fierbinte care îmi găsise pulsul. M-am agăţat de umerii ei şi mi-am dat capul pe spate, muşcându-mi buzele, încercând să opresc sunetele care se zbăteau în gât. Dar Katrijn nu mi-a dat nicio şansă. Bluza a căzut pe jos fără să ştiu cum şi mâinile ei au urcat, mângâind, simţindu-mi corpul, până ce mi-au cuprins sânii. Atunci nu mi-a mai păsat de nimic, am lăsat libere sunetele joase, guturale care urcau din străfundurile fiinţei mele, acele sunete primare provocate de plăcere. Katrijn s-a oprit numai o clipă şi m-a împins uşor către pat. În acea clipă de răgaz am putut să-i văd ochii; erau atât de schimbaţi, întunecaţi de dorinţă. Numai simpla lor privire a trimis un fior electric în fiecare celulă a corpului meu. Am vrut să-i desfac bluza, dar ea a clătinat uşor din cap şi m-a împins pe pat, aşezându-se deasupra mea. Atunci am văzut o altă latură a ei, o Katrijn seducătoare, provocatoare, care îşi desfăcea nasturii bluzei cu mişcări prea lente, privindu-mă în ochi, studiindu-mi reacţiile, nerăbdarea, frustrarea, dorinţa care creştea cu fiecare clipă.
Ultimul nasture şi bluza a alunecat pe umeri, lăsându-i expuşi privirii mele care a trecut, flămândă, peste claviculele delicate, peste valea dintre sâni, spre abdomen şi spre şoldurile acoperite de pantaloni. Am întins mâinile, nerăbdătoare să ating, să simt pielea ei delicată, care contrasta plăcut cu negrul sutienului, să-i simt formele graţioase care degajau, straniu, putere. Dar Katrijn mi-a îndepărtat mâinile şi s-a aplecat până când corpurile noastre s-au atins. Am închis ochii, pierzându-mă în senzaţie şi fiorul care mi-a scuturat trupul, încordându-l la contactul cu corpul ei, cu pielea delicată şi caldă, m-a apropiat şi mai mult de ea. Buzele ei mi-au înăbuşit geamătul scurt, buzele ei atât de moi şi de calde pe care n-aveam să le mai pot privi fără să-mi doresc să le sărut. Şi acel sărut a devenit mai pasional, mai adânc, o unire fierbinte a răsuflărilor noastre.
I-am mângâiat spatele, minunându-mă de fineţea pielii, pierzându-mă în senzaţia incredibilă, trasând conturul omoplaţilor şi linia coloanei, simţindu-i muşchii încordându-se uşor. I-am desfăcut sutienul cu degete nerăbdătoare. Îmi doream un contact cât mai mare, doream să ating, să simt acel corp atât de delicat şi de puternic. În acelaşi timp în care am putut să-i simt sânii în palmele mele, o atingere incredibilă care mi-a scuturat tot trupul, degetele lui Katrijn au reuşit să-mi desfacă fermoarul pantalonilor. Încă puţin şi aveam să simt tot…Eram în mijlocul unei furtuni de plăcere, de pasiune, în care fiecare nerv era atât de sensibil şi fremăta la atingerea ei, trimiţând fiori în toată fiinţa mea. Katrijn acţiona prea lent, îmi aţâţa simţurile şi mă tortura cu plăcerea pe care o declanşau în mine atingerile ei delicate. Îmi înăbuşea rugăminţile şi protestele cu săruturi pline de pasiune şi îşi continua minunata tortură.
N-aş putea să uit niciodată acea noapte în care Katrijn a deschis pentru mine uşa către o lume de senzaţii minunate, de pasiune şi plăcere, o lume zugrăvită în culorile puternice, vii şi luminoase ale focului.
Abia m-am trezit dimineaţa, tocmai atunci când Katrijn oprea alarma telefonului, pe jumătate ridicată din aşternut. Imaginea corpului gol care a trezit în mine într-o clipă toate amintirile recente ale nopţii, părul ei dezordonat şi expresia somnoroasă mi se păreau irezistibile.
- Mă întrebam când te vei trezi, mi-a spus, zâmbind uşor. Sună de mai bine de-un minut.
Apoi s-a aplecat şi m-a sărutat tandru pe buze, temându-se parcă să nu trezească iarăşi între noi dorinţa.
- N-am niciun chef de serviciu, am zis.
- Te cred.
Katrijn a surâs cu înţeles şi mi-am simţit obrajii arzând brusc.
- Normal că mă crezi, tu eşti de vina, am acuzat-o, în glumă.
- Sper că nu regreţi, mi-a spus dintr-odată, serioasă.
- Niciodată!
M-am ridicat puţin şi mi-am susţinut răspunsul cu un sărut.
- Oh, am fost minunată? a făcut ea, cu falsă mândrie.
- Ai fost.
Nu-mi păsa că roşisem ca o idioată, am spus adevărul.
- Katrijn?...
- Da?...
- Îmi pare rău că eu…
Mi-era imposibil să continui, să rostesc cu voce tare acele gânduri. Ştiam că par o fetişcană stânjenită, inocentă şi proastă, deşi numai inocentă nu eram. Katrijn a înţeles însă şi mi-a răspuns, roşind uşor:
- Nu trebuie, avem tot timpul înainte. În plus, nici nu a fost nevoie…
Ochii mei s-au mărit de uimire când am înţeles ce vrea să spună.
- Nu se poate! am exclamat, chiar nevenindu-mi să cred.
- Ba da.
A roşit mai mult.
- Nici măcar nu te-am atins…
- Să zicem că…ai un efect puternic asupra mea.
Cred că atunci m-a sărutat mai degrabă pentru a pune capăt unei discuţii care era stânjenitoare pentru amândouă. Dar trebuia să plecăm la serviciu aşa că totul s-a oprit acolo.
Am fost naivă atunci, făcându-mi astfel de probleme. A mai durat puţin până când dorinţa a preluat controlul asupra mea, până când pasiunea a izbucnit în adâncul fiinţei mele şi Katrijn a fost consumată în flacăra ei în sfârşit trezită, în sfârşit lăsată liberă.

Am venit acasă mai târziu decât de obicei. Stătusem să verific şi să termin lucrările pe care le greşisem prima dată. Katrijn ajunsese înaintea mea, sandalele ei erau în hol şi din bucătărie se auzea apa curgând şi zgomot uşor de vase. Mi-am lăsat geanta în hol şi am deschis puţin uşa.
- Bună, iubito! Nu mai strânge, oricum vin şi eu să mănânc ceva.
- Bună! Scuză-mă că nu te-am aşteptat, dar n-am ştiut când ajungi.
S-a întors la spălatul vaselor, deşi îi spusesem că mă voi ocupa eu.
Purta un maiou negru decoltat, care îi lăsa o parte din spate descoperită. Cum îşi prinsese părul sus, într-un fel de coc neglijent, aveam imaginea gâtului ei gol şi a omoplaţilor. O imagine căreia nu i-am rezistat în acel moment şi aşa cum făceam de obicei în preajma ei, mi-am urmat instinctul.
M-am apropiat şi mi-am pus mâinile pe şoldurile ei, într-o atingere uşoară. Apoi i-am sărutat spatele gol, pielea atât de fină, urmând linia coloanei, de la marginea maioului în sus, cu săruturi uşoare, tandre. N-a zis nimic până când am ajuns la baza gâtului,a acolo unde se unea cu umărul. Corpul ei a tresărit uşor sun buzele mele.
- Nu ţi-a ajuns azi-noapte?
Am crezut că sesizez în vocea ei veselie, poate chiar o uşoară provocare, un reproş în glumă, dar cuvintele ei m-au iritat brusc. Pentru o clipă am încercat să mă liniştesc spunându-mi că glumise, nu mă respingea. Dar firea mea impulsivă a înăbuşit orice raţiune. M-am îndepărtat brusc şi am zis cu răceală:
- O spui de parcă m-aş gândi numai la sex!
Am trântit uşa în urma mea şi m-am dus în cameră fără sa-i mai aştept răspunsul sau vreo explicaţie. Probabil exagerasem, dar nu-mi puteam stăpâni furia. N-am vrut decât să mă apropii de ea, fusese un gest de afecţiune şi nu un impuls erotic şi ea îl ironizase, gândul ăsta mă umplea de mânie.
Am apucat numai să mă dezbrac de bluză înainte ca ea să intre în cameră.
- A fost numai o glumă, Heleen, doar nu crezi că m-a deranjat gestul tău!
Vocea ei sinceră şi calmă nu a reuşit să mă liniştească. Mă cunoştea, trebuia să mă lase în pace un timp şi mi-ar fi trecut. De ce venise imediat după mine?
Am tăcut şi am evitat s-o privesc. Oricât ar părea de ciudat având în vedere tot ce era între noi, nu mă simţeam în largul meu să mă dezbrac în faţa ei, aşa că mi-am tras repede pe mine tricoul pe care îl purtam prin casă şi mi-am făcut de lucru prin cameră, sperând că va pleca.
- Ce-ar trebuie să fac să mă crezi? a întrebat însă Katrijn, cu aceeaşi voce calmă, vrând parcă să restabilească încrederea şi înţelegerea dintre noi.
Am simţit că nu merit să fie aşa de înţelegătoare; fusese vina mea, mă enervasem prea repede şi fără un motiv serios.
Dar în loc să o ajut, am reacţionat şi mai rău. Replica mi-a venit pur şi simplu fără să gândesc:
- Să-mi propui să facem sex, probabil.
- Îţi dai seama că exagerezi, nu-i aşa?
Numai auzindu-i cuvintele nu puteam ştii dacă se supărase. M-am întors în sfârşit spre ea şi i-am întâlnit privirea nehotărâtă între îngrijorare şi amuzament. Nu înţelegeam cum putea să rămână totuşi calmă după tot ce îi zisesem.
Ochii ei şi zâmbetul slab care îi lumina chipul au avut un efect aproape imediat asupra mea, schimbându-mi dispoziţia. Mi-am apăsat tâmplele cu degetele, încercând să alung şi ultimul gând negativ.
- Ştiu, am spus încet. Dar dacă stăteai acolo şi aşteptai îmi reveneam singură.
- N-am vrut să aştept în timp ce tu îţi faci idei greşite, eşti ca un vulcan!
A râs uşor, observând că mă relaxasem în sfârşit şi asta a spulberat şi ultimele mustrări de conştiinţă care-mi mai stăruiau în minte.
- Dar câteodată îţi place asta, nu-i aşa? am zis, riscând să arunc o provocare şi surâsul a venit în mod firesc pe buzele mele.
- Numai în anumite împrejurări…
Era atât de uşor acum să mă pierd în ochii ei, în albastrul acela magnetic, în sclipirea lor jucăuşă.
- Îmi pare rău, am spus încet, regretând sincer c acţionasem atât de impulsiv.
- Că uneori îmi place temperamentul tău? a glumit, cu un zâmbet naiv, adorabil, care mi-a legat privirea de buzele ei.
Nu i-a fost greu să-mi ghicească dorinţa; s-a apropiat cu paşi mici, dându-mi timp să-i observ fiecare mişcare.
Apropierea dintre corpurile noastre era atât de familiară şi de plăcută. Mi-am ridicat uşor capul, continuând să-i privesc buzele până când distanţa din ce în ce mai mică nu mi-a mai permis. Sărutul lui Katrijn, moale şi delicat, a început ca o atingere tandră, apoi încet-încet a devenit mai senzual, smulgându-mi un geamăt involuntar de plăcere atunci când, încheindu-l, mi-a muşcat uşor buza inferioară. Nu s-a îndepărtat, am simţit respiraţia ei caldă pe buzele mele când a şoptit, insinuant:
- De ce nu-ţi schimbi şi pantalonii?
Cunoşteam prea bine jocul ăsta, îi plăcea să mă tachineze, să mă provoace, dar nu întotdeauna cu o finalitate. Ştiam asta, dar acum îmi era foarte greu să-mi stăpânesc impulsul de a-i săruta şi a-i muşca buzele, de a o cuprinde în braţe şi de a-i simţi corpul cu mâinile mele nerăbdătoare şi flămânde.
Katrijn a îngreunat şi mai mult situaţia când m-a sărutat din nou, mai scurt şi mai uşor, îndepărtându-se numai câţiva centimetri pentru a sugera, cu o voce răguşită:
- Sau vrei să te ajut?
Când degetele ei au început să-mi desfacă nasturii pantalonilor, i-am cuprins încheieturile cu mai multă forţă decât aş fi vrut, oprind-o.
- Nu face asta! am spus, mai degrabă rugător decât ferm.
Ştiam amândouă că nu e momentul. Katrijn dovedise ce voia, anume care erau împrejurările în care îi plăcea firea mea vulcanică şi mai ales că ea le putea influenţa atât de bine.
S-a îndepărtat puţin şi m-a privit, amuzată şi cumva mulţumită de sine.
- Gata, te las să te ocupi singură.
Când i-am eliberat în sfârşit mâinile m-a îmbrăţişat scurt, cu afecţiune şi m-a sărutat pe obraz. Era ca o scuză tacită pentru că mă provocase aşa, ca un semn discret de împăcare după mica noastră neînţelegere.
Puţin mai târziu, după ce mâncasem şi mă relaxam stând în fotoliu în living, Katrijn m-a întrebat dintr-odată:
- Ai vreun plan pentru seara asta?
- Nu…poate să vedem un film…
- N-ai vrea să ieşim undeva?
Nu-mi plăcea deloc ideea în acea clipă. Dar n-am vrut să o spun brutal.
- Sunt cam obosită, Katrijn.
Am riscat să o privesc, părea dezamăgită.
- Ştiu, e vina mea, am continuat, dar chiar nu mă simt în stare.
- N-am mai ieşit în oraş de…de cât timp? O lună?
Poate avea dreptate, dar eu nu ţineam socoteala şi acum chiar nu voiam să ies. Dar ea părea destul de decisă.
- Haide, e greu până te urneşti din loc, te cunosc. Apoi vei vedea că a fost o idee bună. Ne vom distra, a insistat, zâmbind uşor, deja bucurându-se de perspectivă.
Mi-am amintit brusc de toate neînţelegerile pe care le avusesem pe tema asta. Eu eram mai comodă şi mai retrasă, lui Katrijn îi plăcea diversitatea, uneori voia distracţie şi lume în jur, îi plăcea să danseze. Da, se plictisea de ceva care se repeta, se plictisise şi de mine odată. Şi amintirile neplăcute ale celor mai întunecate zile care existaseră în relaţia noastră au năvălit brusc, făcându-mă să mă enervez, să mă încăpăţânez şi mai mult în hotărârea mea.
- Nu putem amâna măcar până mâine seară? Începe week-end-ul şi parcă e mai potrivit să ieşim atunci.
Măcar am încercat să propun o alternativă.
- E un club destul de nou, cam la 20 de minute de aici, cu maşina. Putem să mergem cu Anna şi cu Viona.
Deci plănuise totul dinainte? Totul era deja hotărât?
- Ai vorbit deja cu ele? am întrebat, cu reproş.
- Anna m-a sunat mai devreme să-mi propună, a zis Katrijn, pe o poziţie defensivă.
Îmi simţea iritarea şi voia să-mi ţină piept.
- Deci aţi hotărât totul deja! Nu e o opţiune pentru mine, nu-i aşa?
- Heleen, nu începe. N-am chef să ne certăm.
- Sigur că n-ai! Dar nu te-ai gândit că nu poţi hotărî pentru mine? Că poate mă voi întoarce supărată, sau obosită, sau pur şi simplu nu voi vrea să merg?
Deja ridicasem vocea şi mă aşezasem pe marginea fotoliului, încordată.
- Doamne, eşti culmea! a exclamat, iritată. N-am hotărât nimic, doar te-am întrebat dacă vrei!
- După ce aţi stabilit că vor veni cu maşina să ne ia!
- Nu mai interpreta cum vrei tu! I-am spus că o voi suna să-i dau răspunsul după ce vorbesc cu tine!
Raţiunea mă avertiza că trebuie să mă opresc. Totul putea degenera într-o ceartă urâtă dacă lăsam să-mi scape toate reproşurile legate de trecut care-mi treceau prin minte. Katrijn începuse şi ea să se enerveze şi era atât de uşor să întrecem limita. Dar nu suportam gândul că înainte se purtase atât de frumos tocmai ca să accept să fac ce vrea ea acum, că hotărâse ceva cu acele fete şi mie nu-mi rămânea decât să mă supun. Şi totuşi nu era numai imaginaţia mea sau mândrie. Era trecutul. Şi gelozia. Şi diferenţele dintre noi.
Nu-mi plăcea să dansez. O făceam foarte rar şi atunci mă simţeam ca o caraghioasă care atrage atenţia asupra ei şi râsete pentru că dansează oribil. Nu puteam găsi plăcere, relaxare sau distracţie în dans, aşa cum făceau toţi ceilalţi. Şi mă simţeam prost din cauza asta. Ştiam că ei nu pot înţelege. Katrijn adora să danseze şi n-o puteam condamna dacă făcea asta şi fără mine. Dar toată povestea asta crea complexe şi gelozie şi simţeam că ne îndepărta.
- Heleen, te rog… nu poţi face asta pentru mine? Nici dacă îţi promit că te vei simţi bine?
Cum putea să-mi promită aşa ceva?!
- O spui de parcă n-aş fi făcut niciodată nimic pentru tine, am zis, cu amărăciune, dar şi cu supărare.
- Ai putea să nu-mi mai interpretezi fiecare vorbă după cum vrei tu? a făcut ea, exasperată.
- Bine, bine, merg! Cum vrei tu. Mergem în clubul ăla şi gata! am exclamat, pierzându-mi răbdarea.
Dispoziţia era deja stricată şi atmosfera dintre noi tensionată. Probabil era şi vina mea, dar la un moment dat te saturi să mai cauţi vinovaţi. Pur şi simplu toate relaţiile au momentele lor grele, îmi spuneam şi aşteptam să vină şi clipe mai bune. Dar ultimele zile păreau că mă aruncă prea mult într-un trecut pe care voisem să-l şterg.
- La ce oră ai vrea să plecăm? m-a întrebat, cu o voce moale.
Deci acum că obţinuse acordul meu se liniştise.
- Aranjează cum vrei tu şi eu mă conformez! am zis, un pic cam răutăcios şi am plecat în camera mea.

Am avut o dispoziţie surprinzător de romantică şi entuziastă a doua zi şi tot week-end-ul.
N-am găsit timp să vorbim înainte de a pleca la serviciu, în jumătatea de oră în care ne-am băut cafeaua şi ne-am „certat” pe baie pentru a nu întârzia.
Tot timpul cât am stat la serviciu am rămas cu gândul la ea. Dorinţa mocnită, răscolită vag de amintirile nopţii contrasta cu sentimentul de duioşie, cu nevoia de a o proteja pe care o provocaseră lacrimile lui Katrijn.
De obicei mă deranjau astfel de stări. Ştiam ce îşi dorea Katrijn: să mă deschid spre ea emoţional, sufleteşte. Dar nu voiam să mai ofer aşa ceva nimănui, niciodată. Refuzul meu o trimisese o dată în braţele altcuiva şi istoria se putea repeta oricând. Numai gândul la asta îmi făcea sângele să fiarbă de furie. Dar acum preferam, în mod ciudat. să nu mă gândesc la aşa ceva. Antagonismul celor două stări nu mă irita, doar îmi provoca o uşoară nelinişte, nevoia de a face ceva nou şi neaşteptat, de a o impresiona, de a vedea în ochii ei mulţumire, admiraţie, pasiune reaprinsă.
Era acea stare rară în care puteam face cu uşurinţă ceea ce altădată aş fi considerat nebunii.
În pauza de masă am traversat două străzi până la o florărie şi i-am trimis un buchet mare de boboci de trandafir albi. Erau florile ei preferate. În plus vorbeau mai bine decât mine despre relaţia noastră. N-am considerat gestul extravagant, cerusem un buchet simplu, fără ornamente.
Va şti sigur de la cine sunt şi se va bucura atât de gest cât şi de uimirea şi invidia colegilor. A unora dintre ei; mai existau oameni cu prejudecăţi chiar şi într-o ţară care permitea demult căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
Dar ştiam sigur că gestul meu o va face fericită şi îmi imaginam, cu mulţumire se sine, lumina din ochii ei, zâmbetul larg.
Aşa cum mă aşteptam, după aproape o oră Katrijn m-a sunat. Bucuria era evidentă în vocea ei, dar am decis s-o necăjesc puţin.
- Încă nu-mi vine să cred! E minunat, îţi mulţumesc! a început ea, entuziasmată.
Mă amuza, era ca un copil care primise o jucărie.
- N-am crezut că-ţi place aşa mult s-o facem agresiv, am răspuns, mimând o mirare sinceră şi profitând de faptul că vorbeam pe hol şi nu mă auzea nimeni. Puteam face orice aluzii vroiam.
Katrijn a făcut o pauză mai mare, probabil uimită de exprimarea mea directă.
- Heleen! a strigat apoi, indignată. Ştii bine despre ce vorbesc.
- Sigur că ştiu, draga mea. Despre noaptea trecută şi despre cât de bine a fost.
- Eşti incorigibilă!
Îmi imaginam expresia ei de supărare copilărească şi în momentul acela îmi părea rău că ne despărţea jumătate de oraş.
- Normal că sunt. Incorigibilă şi minunată.
Katrijn a izbucnit în râs. Eram mulţumită de atmosfera atât de destinsă şi veselă care exista acum între noi şi eram hotărâtă să încerc orice pentru a o menţine cât mai mult timp.
Katrijn a adăugat, cu o voce serioasă:
- Chiar îţi mulţumesc, Heleen. E un gest atât de frumos!
- Hei, fără mulţumiri. Contează doar dacă tu zâmbeşti şi te bucuri. E mai mult decât suficient.
- Ştii…e adevărat şi că eşti minunată. Dar despre asta vorbim diseară.
O aluzie cu o uşoară tendinţă de glumă, care ascundea de fapt o promisiune. Cu toată relaxarea mea plină de o bucurie inocentă, cuvintele şi vocea ei de atunci au provocat un fior care mi-a străbătut într-o clipă tot corpul.
Mereu m-a surprins cât de repede reuşea Katrijn să mă provoace, dacă dorea asta. Şi se mai plângea că n-o iubeam. Fetele sunt greu de înţeles.
- Abia aştept, am răspuns, pe acelaşi ton.

Am ajuns acasă înaintea ei. În ciuda felului în care îmi petrecusem ultimele nopţi eram plină de o energie neaşteptată. Până a venit Katrijn am făcut ordine, am dat cu aspiratorul prin casă şi am pus la cuptor ceea ce avea să fie cina noastră servită mai devreme.
Cred că şi excesul de cafea din ziua aceea mă ajutase să nu pic de oboseală ca de obicei, dar ceea ce mă susţinea cu adevărat era dorinţa de a vedea surpriza, bucuria, iubirea în ochii ei. Dorinţa de a fi eu cea care să provoace toate astea.
Când s-a întors Katrijn stăteam pe canapea în sufragerie şi priveam la televizor. Găsisem un documentar interesant despre sistemul solar dar creierul meu nu reuşea să proceseze nicio informaţie. Eram prea nerăbdătoare şi mă gândeam cum va fi seara noastră, imaginaţia luând-o ca de obicei prea mult înainte.
Katrijn m-a adus înapoi la realitate atunci când a intrat în cameră cu un zâmbet care îi lumina chipul. Şi-a aruncat geanta într-un fotoliu şi a zis veselă:
- Mmm…ce miroase aşa frumos aici? Chiar mi-era foame.
Un surâs plin de subînţelesuri mi-a arcuit buzele înainte să-mi pot controla reacţia.
- Cina, dacă la genul ăsta de foame te gândeai, am răspuns.
S-a oprit din drumul spre canapea şi s-a prefăcut dezamăgită:
- Ce idei! Credeam că pregăteşti o seară romantică.
- Asta era intenţia. Dar se pare că romantismul nu mă prinde.
Continuându-şi drumul, Katrijn s-a aplecat spre mine şi m-a sărutat uşor, şoptindu-mi „mulţumesc”.
- Dacă mai aud o dată cuvântul ăsta, te duci la culcare fără să mănânci, am avertizat-o.
- Nu eşti numai perversă, eşti şi rea!
S-a îmbufnat copilăreşte, buzele ei rotunjindu-se într-o expresie adorabilă, dar nu s-a îndepărtat de mine. Privirea mea s-a agăţat de albastrul ochilor ei.
- Preferam „sexy şi rea”, sincer, i-am zis, deşi în seara aceea dispoziţia mea era destul de paşnică.
A izbucnit în râs şi m-a sărutat din nou. M-am gândit că e timpul să verific cina, aşa că i-am zis mai serioasă:
- Du-te să te schimbi şi odihneşte-te puţin. Te chem când e totul gata.
- Vreau să te ajut cu ceva.
- Nu, e aranjamentul meu…cavaleresc.
- Vor fi lumânări şi muzică?
Ochii ei zâmbeau. Aşa că am intrat în joc:
- Nu trebuie să te îmbraci în rochie de seară, dacă asta te îngrijora.
- Oh, nici tu nu vei fi în frac, atunci, a făcut ea, mimând dezamăgirea.

Nu au fost lumânări, dar Katrijn a făcut între timp un playlist cu melodii mai lente. Era o cină obişnuită, fără fast, doar că pregătisem pui la cuptor şi aveam vin roşu. Conversaţia se învârtea în jurul prietenilor comuni şi a întâmplărilor mărunte de la serviciu.
- Pot să te întreb ceva fără să stric dispoziţia? a întrebat Katrijn dintr-odată spre sfârşitul mesei, devenind puţin mai gravă şi aproape nesigură.
Eram atât de relaxată şi de mulţumită în acel moment încât ştiam că nimic din ce m-ar fi putut întreba nu m-ar fi supărat.
- Sunt chiar atât de fioroasă? am glumit, sorbind încet din vin şi privind-o în ochi.
Katrijn a surâs uşor şi ochii ei m-au cercetat cu interes atunci când a întrebat:
- De ce ai făcut toate astea?
Apoi şi-a dat seama că întrebarea sunase nepotrivit, ca o interogare prea abruptă. A încercat să explice:
- Vreau să spun…
- Aşa am simţit, am întrerupt-o, cu o voce moale, dar sinceră.
Ştiam exact ce a vrut să întrebe. Dacă nu cumva faptul că plânsese noaptea trecută mă determinase să mă port aşa diferit de cea care eram eu de obicei.
- Aşa am simţit, Katrijn, am repetat, întărind afirmaţia. Făceam situaţia încasărilor pe luna trecută şi mă gândeam că vreau să te văd zâmbind fericită, uimită, încântată. De mine. Nu e regret. Nu e nici ceva romantic. E doar egoism deghizat într-un amestec de nelinişte, entuziasm şi…nebunie, care îmi încălzeşte inima.
Ochii lui Katrijn m-au privit uimiţi şi incredibil de albaştri. A întredeschis uşor buzele vrând să spună ceva, dar a renunţat. Tocmai o făcusem să nu-şi mai găsească cuvintele; m-am surprins pe mine însămi.
Tăcerea care a urmat nu era stânjenitoare, ci cumva reconfortantă.
- Unde spuneai că ai întâlnit-o pe Antje? am întrebat, simţind că trebuie să trecem totuşi mai departe de acel moment.
- Oh, a făcut Katrijn, amintindu-şi subiectul deschis mai devreme. Când veneam spre casă. Era cu băieţelul ei de 4 ani care se smiorcăia să-i cumpere o jucărie. Era aşa grăbită şi stresată, are necazuri şi cu socrii din câte am înţeles. Şi copilul ăla e atât de neastâmpărat! Mă bucur că nu sunt straight!
La asta am izbucnit în râs. Eram perfect de acord. Din mai multe motive.
- Şi eu mă bucur, am zis, încă râzând.
Katrijn a continuat să-mi povestească despre Antje, cu care fusese colegă în liceu şi pe care o cunoşteam şi eu din vedere. Dar până la urmă am pierdut firul poveştii.
Începuseră primele acorduri din „Falling into you” când privirea mi-a căzut pe mâna lui Katrijn care a ridicat paharul de pe masă. Lichidul rubiniu i-a umezit buzele, dar ochii mei au urmărit în continuare mâna care a pus din nou paharul jos. Inelul strălucea în lumină şi degetele mele au atins instinctiv bijuteria identică de pe mâna mea dreaptă. Mi se părea că trecuse atât de mult timp, că fusesem atât de tinere şi de nebune atunci, deşi eu nu eram chiar tânără.
Nu fusese nimic spectaculos sau original. Se apropia aniversarea noastră de doi ani, eram amândouă foarte vesele şi deci pornite spre nebunii şi făceam cumpărături într-un supermarket în week-end.
Nu-mi plăceau aniversările, drept dovadă după primul an habar n-avusesem ce importanţă avea acea dată şi Katrijn fusese dezamăgită deşi încercase să mascheze totul cu un zâmbet. Dar acum făcusem planurile împreună şi totul se anunţa foarte plăcut.
Katrijn era bine dispusă şi mă molipsise şi pe mine. Râdeam împreună din orice lucru de nimic. Ea vedea vreun produs atrăgător pe rafturi şi îl punea în căruciorul de cumpărături chiar dacă era ceva de care nu avea nevoie. Un ibric de inox, ceai nu-ştiu-de-care, şerveţele de mai multe culori, săpunuri cu diverse arome. Eu le luam şi le puneam înapoi, mai în glumă mai în serios; ne amuzam contrazicându-ne în joacă, fără să ne pese prea mult de ceilalţi cumpărători din jurul nostru.
- Şi ăsta. Uite ce frumos arată! Dulceaţă de fructe de pădure.
Katrijn a zâmbit cu un entuziasm copilăresc şi a pus borcanul în căruciorul de cumpărături.
- Un borcănel drăguţ şi multe chimicale, am făcut eu neimpresionată, punându-l înapoi.
- Haide, Heleen, fi drăguţă şi lasă-l.
- Sunt foarte drăguţă. Cumpărăm fructe şi îţi fac eu dulceaţă.
- Te rog…
Ştia cum mă poate convinge, mă privea rugător cu ochii ei albaştri, strălucitori. Eforturile ei mă amuzau, dar îmi păstram atitudinea neînduplecată. Ea nu renunţa însă şi eu abia îmi stăpâneam râsul. Cred că atrăsesem deja atenţia câtorva persoane din apropiere, dar niciuna dintre noi nu voia să renunţe. Dintr-odată sclipirea jucăuşă şi copilărească din ochii lui Katrijn s-a stins, privirea ei şi întreg chipul căpătând o expresie care îmi era atât de cunoscută, senzuală şi provocatoare.
- Chiar nu te pot convinge nicicum?
Oricât de mult mă atrăgeau buzele ei arcuite într-un zâmbet abia ghicit, ştiam că nu e momentul pentru astfel de jocuri, eram prea conştientă de locul unde ne aflam şi de lumea din jur.
- Pune-l la loc, draga mea, nu oricând ai promisiunea că îţi voi face dulceaţă, am zis, încercând să ignor schimbarea ei de atitudine.
Katrijn a făcut un pas spre mine şi înainte să pot evita asta, s-a aplecat încet şi m-a sărutat. Nu era o simplă atingere a buzelor. A profitat de momentul de surprindere în care am întredeschis uşor buzele pentru a le cuprinde într-un sărut lung şi senzual căruia m-am predat fără să realizez. Până când raţiunea m-a avertizat şi m-am îndepărtat brusc.
Îmi simţeam obrajii arzând şi nu mi-am controlat indignarea din privire. Nu mă simţeam în largul meu să-mi manifest sentimentele în public şi mai ales să sărut pe cineva. Eram supărată pe Katrijn pentru că nu ţinuse cont de asta şi pe mine pentru că savurasem prea mult momentul.
- Bine, ia tot ce vrei, i-am zis, cu o voce atât de rece încât m-a surprins şi pe mine.
I-am observat privirea rănită înainte să se îndepărteze. Katrijn a pus borcanul cu dulceaţă înapoi pe raft şi ne-am continuat drumul într-o tăcere stranie care devenea din ce în ce mai apăsătoare.
Îmi lipsea veselia copilărească de dinainte pe care n-am putut s-o mai recuperăm. Practic nu ne certasem, doar că acum vorbeam calm şi politicos.
Mai târziu am încercat să-i explic. Mă simţisem jenată de faptul că ne aflam în public. Katrijn a răspuns însă, cu tristeţe şi cu regret:
- Te simţi jenată să ştie şi alţii despre relaţia noastră, Heleen. E ceva cu care ţi-e ruşine.
- Nu e adevărat! Exagerezi. Nu are legătură cu relaţia noastră. În general nu m-aş simţi bine să sărut pe cineva în public.
Nu am mai continuat discuţia, dar mi-am dat seama că oricât am vorbi fiecare va rămâne la propria părere.
În noaptea aceea n-am putut să adorm imediat şi din mulţimea de gânduri care mi-au trecut prin minte unul mi-a reţinut atenţia.
Mereu am fost o persoană a impulsului, aşa că şi de data asta am ascultat de ideea care îmi rămăsese în minte.

A doua zi am apelat la economiile mele şi am colindat câteva magazine de bijuterii până să găsesc ceva pe gustul meu. Lui Katrijn îi plăcea argintul mai mult decât aurul, aşa că am ales un inel de argint; potrivit, destul de simplu şi discret, frumos cizelat. De fapt două inele.
Odată făcut acest pas a fost greu să-mi ascund nerăbdarea până în ziua aşteptată şi mai ales să găsesc o modalitate originală de a-i oferi inelul. N-am găsit niciuna.
Dacă stăteam să mă gândesc mai serios, era un gest destul de interpretabil.
Am fost la film, am luat cina la un restaurant şi eu tot nu găsisem momentul şi cuvintele potrivite.
Probabil fusesem tot timpul cu gândurile împrăştiate, pentru că atunci când am ajuns acasă şi ne-am aşezat pe canapea, puţin obosite, Katrijn mi-a zis, dintr-odată gravă:
- Sper că nu ai ales tocmai ziua asta ca să-mi spui că m-ai înşelat.
Nu observasem sclipirea amuzată din privirea ei, aşa că am fost uimită când am auzit ce spusese.
- Ai fost puţin distrată în timpul mesei şi nici acum nu eşti tocmai…prezentă, a continuat, cu un surâs vesel şi îngăduitor.
Acel gen de surâs care întotdeauna declanşa în mine dorinţa de a-i săruta buzele. De data asta m-am abţinut, aveam ceva important de făcut înainte. Katrijn mă ajutase deschizând practic subiectul, trebuia doar să continui chiar dacă momentul nu era tocmai unul deosebit.
Într-un mod cât se poate de stângaci am desfăcut cutiuţa în care pusesem ambele inele şi i-am întins-o:
- Unul este al tău.
Privirea lui Katrijn a coborât asupra inelelor, studiindu-le puţin timp, apoi s-a întors spre mine, uimită, uşor întrebătoare dar strălucind de bucurie. Nu a luat inelul, nici nu a rostit vreun cuvânt, deşi buzele ei s-au întredeschis parcă pentru a vorbi. Ca de obicei am încercat să ies dintr-un moment ce devenea prea sentimental prin glumă:
- Să înţeleg că nu-ţi place?
- Nu! Adică…e…
S-a oprit, negăsindu-şi cuvintele. Emoţia ei, privirea aceea strălucitoare mă făceau fericită.
Am găsit îndrăzneala de a duce gestul până la capăt. În tăcere, i-am luat mâna dreaptă şi i-am pus inelul pe deget, admirând strălucirea metalului pe mâna ei frumoasă, cu degete lungi şi delicate.
Apoi mi-am pus şi eu inelul cu un gest grăbit, conştientă dintr-odată de diferenţele dintre noi, de mâinile mele mici şi urâte, de vârsta mea, de tot ce ne putea despărţi.
Când am ridicat privirea spre Katrijn admiraţia, iubirea din ochii ei m-au uimit pur şi simplu, ştergând într-o secundă toate îndoielile şi toată nesiguranţa care mă cuprinsese.
- Pot să te întreb…ce semnifică? m-a întrebat aproape şoptit.
Aş fi vrut să nu mă întrebe asta, nici eu nu ştiam exact răspunsul, sau nu puteam să-l exprim în cuvinte. Dar trebuia măcar să încerc.
- Nu e un fel de logodnă sau căsătorie, sau…
Începusem greşit, cu o negaţie pe un ton vehement. Am respirat adânc, reluând repede pentru că nu voiam să înţeleagă greşit:
- Am vrut să fie un simbol al relaţiei noastre. Pentru ca oricine să ştie. O dovadă că pentru mine e ceva serios şi profund şi…pentru totdeauna dacă s-ar putea.
Am făcut o pauză, urmărind reacţia lui Katrijn. Nu voiam să creadă că o leg de mine, deşi asta îmi doream şi cam asta şi exprimasem. Dar n-am văzut altceva decât emoţie pe chipul ei, în ochii albaştri.
- E un semn că…ţin la tine atât de mult!
De ce nu reuşeam niciodată să o spun clar? „Ţin la tine”, „un sentiment care îmi încălzeşte inima” şi alţi înlocuitori atât de jalnici…de ce îmi venea atât de greu să spun „te iubesc”?
Aveam o părere prea idealistă despre iubire, nu scăpasem de asta, mi se părea că iubirea e mult deasupra realităţii, că nu o poţi găsi în lumea asta ci poţi numai să speri, să tinzi spre ea. Sau poate nu voiam să mai spun acele cuvinte nimănui, niciodată, să nu devin iar vulnerabilă, să nu fiu distrusă.
Katrijn mi-a luat mâna şi a aruncat o privire scurtă spre mâinile noastre înainte să se aplce uşor spre mine.
- Nu e nimic de care să-mi fie ruşine în asta, am spus cu hotărâre înainte ca buzele ei să le atingă pe ale mele, într-un început al unuia dintre cele mai dulci săruturi pe care mi le amintesc, lent şi delicat, tandru şi plin de emoţii care n-ar putea fi cuprinse în cuvinte.
Acea noapte în care Katrijn şi-a exprimat iubirea într-o uimitoare combinaţie de pasiune şi delicateţe, de dorinţă fizică şi afecţiune de care numai ea era în stare…
- N-ai auzit nimic din tot ce-am spus, nu-i aşa?
Întrebarea bruscă m-a readus la realitate, înapoi din trecut. Am privit-o surprinsă de iritarea care îi răzbătuse în voce.
- Îţi aminteşti ce am spus ultima dată? a continuat acuzator.
- Te bucurai că nu eşti straight.
Uneori aveam accese inexplicabile şi prosteşti de sinceritate.
Încruntarea ei s-a accentuat şi de data asta îi dădeam dreptate.
- Îţi aminteşti de asta? am întrebat-o zâmbind, ignorându-i supărarea şi rotindu-mi încet inelul pe deget.
- E scuza ta că m-ai lăsat să vorbesc la pereţi un sfert de oră?
- Nu a fost un sfert de oră, Katrijn, am protestat încet.
- Nu asta contează!
Dar ştiam că acum nu mai e supărată cu adevărat, amintirea acelei seri în care îi oferisem inelul îi aducea aceeaşi emoţie ca şi mie, poate mai mult de atât.
- Nu e genul tău să fi sentimentală sau melancolică, mi-a zis ea într-adevăr cu o voce joasă, în care am recunoscut nota familiară de afecţiune, acea voce caldă şi aproape senzuală.
- Poate că îmbătrânesc şi mă schimb, am glumit.
Katrijn s-a încruntat uşor:
- Încerci să mă superi iar?
- Nu. Încerc să obţin o negaţie, am răspuns şi zâmbetul meu s-a lărgit. Îmi plăceau atât de mult schimburile acestea de replici dintre noi.
- Numai atât vrei să obţii de la mine?
Sclipirea din ochii ei era irezistibilă. Un flirt era mult mai plăcut decât glumele nevinovate.
M-am ridicat şi am înconjurat masa, ajungând lângă ea fără să întrerup legătura privirilor. Am luat-o de mână şi ridicând-o de pe scaun am sărutat-o uşor.
- Te vreau pe tine, toată, i-am şoptit, abia îndepărtându-mi buzele de ale ei.
Cu toată pasiunea din vocea mea, în seara aceea dorinţa îmi era cumva calmată de tandreţe.
Nu i-am lăsat timp să reacţioneze, ştiam că dacă ar fi răspuns gesturilor mele aş fi uitat şi de masa rămasă întinsă şi de orice alte planuri.
- Acum însă te vei duce să alegi un film. Ai 3 DVD-uri pe masă, i-am spus, îndepărtându-mă.
Katrijn mi-a reţinut mâna într-a ei încercând să mă oprească:
- Dacă strângem împreună va dura mai puţin.
- Nu. iubito, mă ocup eu, am insistat, sărutându-i mâna şi eliberându-mă.
S-a îmbufnat, în glumă:
- Eşti atât de încăpăţânată!
- Ăsta e unul din motivele pentru care mă adori.
I-am zâmbit încrezută.
- Visezi!
- Asta fac cel mai des.
Tonul meu teatral, de recunoaştere candidă a unei slăbiciuni a făcut-o să izbucnească într-un hohot nestăpânit de râs care mi-a înseninat minutele mai puţin plăcute când am strâns masa şi am spălat vasele după plecarea ei.

Am stat alături pe canapea şi am privit filmul. Era un film cu subiect destul de comun, dar cu un joc actoricesc bun. Obişnuiam să comentez unele scene, dar atunci n-am făcut-o prea mult timp, eram prea obosită ca să şi vorbesc. M-a amuzat când mi-am dat seama că spre sfârşitul filmului Katrijn, care îşi rezemase capul de umărul meu, adormise. Am rămas nemişcată şi am continuat să urmăresc filmul, dar n-am reuşit să mă concentrez prea mult timp. Nu avea ceva care să mă ţină cu răsuflarea tăiată. Am dat sonorul foarte încet şi o vreme am privit-o pe Katrijn, atât cât îmi permitea poziţia în care ne aflam. Părul lăsat liber îi cădea peste faţă ascunzându-i trăsăturile, dar tot mi s-a părut fragilă, aşa cum stătea rezemată de mine, lipită de mine, căutând in mod inconştient căldura corpului meu.
Sentimentul de duioşie care mă urmărise încă de dimineaţă m-a străbătut iar şi a rămas în mine, insistent. Primul impuls a fost să-l alung; mă făcea vulnerabilă, mă făcea slabă, putea deschide uşa altor emoţii care mi-ar fi slăbit şi mai mult hotărârea de a-mi păstra inima undeva departe de toţi ceilalţi oameni.
Dar, în mod surprinzător, n-am luptat împotriva emoţiei de atunci. Încercând să mă mişc încet, m-am aplecat şi i-am sărutat părul. Era ca o copilă inocentă şi fragilă. Ce văzuse în mine? De ce făcuse atâtea pentru mine? Era într-adevăr o fată deosebită. Dacă odată mă rănise, fusese şi vina mea. Acum puteam admite asta în faţa propriei conştiinţe.
Am preţuit acele clipe şi le-am gustat din plin, dar mi-am dat seama că nu puteam rămâne acolo, în poziţia aceea. Aş fi adormit şi eu şi noaptea n-ar fi fost prea plăcută pentru niciuna dintre noi.
- Katrijn…iubito…, am şoptit, cu buzele aproape lipite de părul ei, probabil atât de încet încât nu m-ar fi auzit nici dacă ar fi fost trează. Am repetat cuvintele, ridicând de fiecare dată foarte puţin tonul, până când s-a mişcat şi a privit în jur, puţin confuză. Nu mi-am dat seama că vederea expresiei de confuzie şi a ochilor ei abia deschişi a întipărit pe chipul meu un zâmbet afectuos. Până când Katrijn m-a privit întrebător, îndreptându-şi corpul şi masându-şi uşor braţul amorţit.
- Ei…ce e? am întrebat şoptit, de parcă aş fi uitat că se trezise.
- Tu să-mi spui, mi-a zâmbit ea.
A urmat un schimb de priviri întrebătoare care a făcut-o să râdă încet.
- Erai…altfel.
Mi-a venit să râd auzind această încercare a ei de a explica, dar am înţeles totul. Mi-au trecut prin minte mai multe replici amuzante, însă nu le-am rostit. În schimb m-am ridicat de pe canapea şi i-am întins mâna:
- Haide să mergem la culcare.

Ne-am schimbat hainele şi ne-am aşezat în pat, dar Katrijn nu a stins veioza. Se pare că între timp ea se trezise de-a binelea pe când eu îmi simţeam pleoapele foarte grele.
S-a ridicat puţin sprijinindu-se într-un braţ şi buzele ei mi-au acoperit buzele, la început într-o mângâiere uşoară, o încercuire lentă şi tandră, care a devenit însă din ce în ce mai insistentă.
Ştiam că vrea mai mult, simţeam asta în nerăbdarea cu care îmi depărtase buzele pentru a adânci sărutul, în mângâierea mâinii ei care coborâse de pe obrazul meu pe gât.
Când a întrerupt sărutul şi i-am privit ochii, albastrul lor se intensificase, întunecându-se de dorinţă. Citisem în cărţi despre o astfel de schimbare de atâtea ori înainte, dar mi se păruse doar o mistificare de dragul artei. Însă era adevărat, se întâmpla sub ochii mei şi mă uimea de fiecare dată. Rămâneam fascinată de acea privire.
- Katrijn…
Şoapta mea răguşită părea o chemare şi o mirare. Am continuat:
- În noaptea asta aş vrea numai să te ţin în braţe.
Nu am vrut să sune atât de sec, să pun capăt aşa brusc gesturilor şi dorinţei ei. I-am văzut surprinderea, apoi privirea dezamăgită, aşa cum rămăsese, nemişcată, aplecată încă deasupra mea. Mi-a părut rău că nu pot răspunde cu aceeaşi dorinţă, dar atunci nu simţeam la fel şi nu am vrut să-mi schimb hotărârea.
Katrijn m-a privit un timp, intens, cântărind parcă dacă ar fi bine să încerce să mă seducă. Probabil ar fi reuşit până la urmă. Dar a surâs numai, un surâs aproape trist şi forţat, care mi-a mărit remuşcarea. Mi-a atins buzele cu degetele, atât de uşor, ca o mângâiere blândă care a trecut peste colţul buzelor, pe obraz şi pe gât, coborând până pe umăr. Apoi s-a întins lângă mine şi ne-am ajustat poziţia până când îmbrăţişarea a devenit confortabilă pentru amândouă. Mâinile trecute peste mijlocul sau spatele celeilalte, încercând să ţină cât mai aproape celălalt corp, picioarele împletite, răsuflarea caldă a lui Katrijn pe gâtul meu…şi am adormit în foarte scurt timp, cu inima plină de bucurie şi de recunoştinţă pentru pacea şi căldura acelui moment. Pentru că era într-adevăr o clipă unică şi preţioasă în care îmi dorisem, ca niciodată până atunci, să cuprind fiinţa lui Katrijn în fiinţa mea, cât mai complet, mai adânc, mai…perfect.

Am visat ceva cu totul diferit de îmbrăţişarea calmă în care am adormit. Am visat mângâierea lui Katrijn, atingerea buzelor ei pe pielea mea, trimiţând senzaţii incredibile în tot corpul, până în adâncul fiinţei mele. Atingeri delicate ca o adiere, care îmi accelerau bătăile inimii, îmi învăluiau mintea într-un nor de uitare şi plutire şi-mi trezeau simţurile.
Prin vene nu-mi mai curgea sânge, ci foc, şi el striga, dorind mai mult, nemaiputând îndura acea tortură lentă. Aş fi vrut să-mi mişc braţele, să le comand să o zorească pe Katrijn, să o silească să elibereze cumva presiunea adunată în mine datorită atingerilor ei. Dar nu mă puteam mişca şi buzele ei îşi continuau delicioasa tortură sărutându-mi gâtul.

Plutind undeva între subconştient şi realitate, mi-am dat seama în cele din urmă că nu era un vis, că eram întinsă în pat, în întuneric. Katrijn chiar era lângă mine şi mâna ei strecurată sub bluza de pijama îmi mângâia uşor pielea; îi simţeam respiraţia fierbinte şi atingerea plăcută a părului pe gâtul meu.
Corpul meu s-a mişcat instinctiv spre ea şi atunci Katrijn s-a oprit. Frustrată, tânjind după atingerea ei, m-am mişcat mai mult, dându-i de înţeles că mă trezisem, pentru a nu o speria dintr-odată. Nu vedeam aproape nimic în întunericul camerei dar am simţit şi am auzit cum se îndepărta uşor.
- Rămâi, i-am şoptit şi mi-am întins braţul pentru a o opri.
- Iartă-mă, n-am vrut să te trezesc.
Mi s-a părut că sesizez jenă în vocea ei, dar nu voiam să ştiu decât de dorinţa mea de a o avea din nou aproape. I-am cuprins gâtul încercând să o atrag spre mine.
- Te rog, rămâi…
De data asta dorinţa răzbătuse evident în glasul meu; am tras-o aproape de mine şi m-am ridicat uşor spre ea, întâmpinând-o. Buzele noastre s-au găsit în întuneric, mâna ei şi-a reluat locul sub bluza mea şi oftatul de plăcere pe care i l-am înăbuşit în sărut a fost ultima picătură pentru simţurile mele deja trezite.
Am vrut să inversez situaţia, să o aşez pe pernă, dar rezistenţa ei m-a luat prin surprindere. Katrijn m-a oprit presându-mi umărul în jos cu hotărâre, corpul ei s-a mişcat până când m-a ţintuit sub greutatea lui şi şi-a eliberat buzele pentru a rosti, deopotrivă ca o rugăminte şi ca o cerere care nu admitea refuz:
- Nu, Heleen, lasă-mă pe mine. Te doresc atât de mult…Lasă-mă…
Corpul meu s-a arcuit spre ea, stârnit numai de dorinţa din vocea aceea joasă, senzuală şi buzele lui Katrijn mi-au înăbuşit geamătul apăsându-se cu atâta putere şi pasiune peste gura mea încât capul mi s-a îngropat în pernă. Dar agresivitatea ei a durat numai câteva clipe, ca şi cum s-ar fi stăpânit din răsputeri, pentru a încetini ritmul sărutului şi mâinile care alunecaseră grăbite peste corpul meu au devenit încet-încet mai blânde.
Nu ştiu cum reuşea şi nu ştiu dacă nu cumva îmi plătea astfel pentru că o lăsasem să tânjească atâta timp, dar mângâierea ei era din nou delicată. Săruturi uşoare, atingeri fine şi scurte ale buzelor coborâseră încet pe gât şi pe umeri, în timp ce degetele ei desfăceau nasturii bluzei cu o încetineală agonizantă.
Îmi încleştasem mâinile pe cearşaful patului, încercând să rezist dorinţei de a forţa o inversare a poziţiilor sau măcar de a-i îndepărta bluza pentru a simţi sub degete, sub palme, pielea caldă şi delicată a spatelui ei.
Corpul mi se încordase ridicându-se spre ea, cu o voinţa a lui proprie, căutând un contact mai mare, mai multă presiune, dar Katrijn se retrăgea de fiecare dată, refuzându-mi graba.
Îmi muşcam buzele pentru a opri sunetele de frustrare care mi se zbăteau în gât. Dar când a deschis în sfârşit bluza şi mi-am ţinut respiraţia fără să-mi dau seama, în aşteptarea senzaţiei care ar fi trebuit să urmeze, doar pentru a simţi pe piele numai respiraţia fierbinte şi atingerea fină a părului ei pe sâni, n-am mai rezistat.
- Vrei să mă omori, nu-i aşa?
Întrebarea a fost o şoaptă înăbuşită de frustrare, un reproş şi o rugăminte, dar mişcarea instinctivă care mi-a încordat spatele împingându-mi pieptul spre ea a rămas fără răspuns; Katrijn şi-a ridicat puţin capul şi a râs încet.
- Numai dacă s-ar muri din plăcere.
- Nu experimenta asta pe mine, am protestat, exasperată şi în sfârşit mi-am ridicat braţul pentru a o apropia de mine.
- Oh, întotdeauna nerăbdătoare, iubito…, m-a tachinat ea evadând mişcării mele şi ridicându-se mi-a dezbrăcat în sfârşit bluza. Am simţit apăsarea uşoară a corpului ei care m-a împins înapoi pe pat. Contactul cu sânii ei prin materialul bluzei a fost de-ajuns să declanşeze un fior care mi-a contractat brusc stomacul răspândind un val fierbinte în tot abdomenul şi mai departe.
Vocea ei adâncă, senzuală, mi-a agravat dorinţa şoptindu-mi atât de aproape de ureche încât respiraţia ei fierbinte a reînnoit senzaţia de dinainte, amplificând-o.
- De data asta vreau să fie lent, să fie încet, să savurăm fiecare clipă…
Buzele ei punctau cu săruturi fiecare afirmaţie, ca o promisiune cărei nu-i puteam rezista, trezind fiecare nerv, accelerând sângele pompat cu furie prin vene. Un sunet adânc, primar, mi-a scăpat printre buze, un sunet nearticulat dar care spunea atâtea, protest, implorare, dorinţă. Ultima fărâmă de gândire coerentă începea să mă părăsească, simţurile preluaseră controlul, trezite la viaţă şi dintr-odată excesiv de receptive la fiecare atingere a degetelor ei care treceau lent peste corpul meu, vrând parcă să-l redescopere, urmate de respiraţia ei caldă şi de buzele atât de moi.
Mereu refuzând un contact mai ferm al corpurilor noastre, întâmpinându-mi dorinţa atât să o prelungească şi să o înalţe până la agonie, dar nu să o potolească.

***

Nu-mi mai păsa de nimic altceva decât de senzaţia de plăcere care îmi străbătea corpul, nu-mi mai păsa de sunetele tot mai puternice, pe care nici nu mai încercam să mi le reprim, de încordarea spasmotică a muşchilor care mă ridica spre ea atunci când atingea o zonă sensibilă, nu-mi mai păsa că începusem să o rog, că respiraţia îmi devenise tot mai agitată şi grea.
Până şi atingerea buzelor ei pe sânii mei era prea uşoară atunci când mâinile i-au coborât peste şolduri, îndepărtând şi ultimele haine pe care le purtam. Aerul care mi-a atins pielea nu a reuşit să liniştească în nici un fel pulsaţiile care o străbăteau şi căldura excesivă care parcă radia din fiecare por.
Simţeam că mă voi pierde într-o furtună de senzaţii, fiecare celulă din mine striga după mai multă plăcere, după eliberare şi vocea grea, întretăiată, şoptea frânturi de cuvinte, ca într-o incantaţie ancestrală în care numele ei se repeta obsedant.
- Katrijn!...mă ucizi…te rog…Katrijn…
Îmi încordasem toată voinţa pentru a nu întinde mâinile spre ea pentru a o atrage mai aproape, pentru a-i lipi corpul de mine, temându-mă că se va opri dacă încerc să o grăbesc; îmi înfipsesem unghiile în cearşaful de pe pat, răsucit şi mototolit sub mine, strângând cu putere.
Toată fiinţa mea era concentrată pe fiecare atingere a lui Katrijn, pe mişcările ei.
O singură dată şi-a pierdut controlul, sărutările care numai îmi încercuiau sânul au devenit mai intense şi gura ei s-a afundat în carnea moale cu o pasiune neaşteptată. Mi-am încordat deodată spatele, o mişcare instinctivă care îi oferea mai mult. Senzaţia incredibilă, la care s-a adăugat murmurul ei aprobator, de plăcere, m-au trimis aproape de limită. Katrijn a simţit tremurul care mi-a străbătut încet corpul, ca un început molcom care anunţă furtuna şi a revenit la ritmul lent de dinainte.
Fiecare atingere a ei declanşa un fior ca un flux electric ce se naşte într-un punct şi se propagă într-o secundă, prin zeci de ramificaţii, atingând şi trezind fiecare fibră a corpului, pentru a se uni iarăşi într-un val fierbinte. Valuri ce se ridicau zguduindu-mi fiinţa şi calmându-se fără să se stingă, reînnoite mereu de răsuflarea ei caldă, de buzele ei, de alunecarea mâinilor ei în mângâieri delicate.
Eram mai mult decât pregătită, eram doar un ghem de simţuri încordate, înnebunite, tânjind după mai mult, strigând după mai mult, cu răsuflarea tăiată, răsucindu-se haotic într-o furtună de plăcere, sub corpul ei, sub mâinile şi sub gura ei care mă puteau manevra atât de uşor.
Când am simţit-o mişcându-se deasupra mea şi mâna ei a coborât într-o mişcare lentă peste abdomen şi peste şolduri, săruturile urcând uşor spre gât, respiraţia mi s-a oprit aşteptând, anticipându-i mişcările. Dar ar fi trebuit să ştiu că fiinţa aceea neîndurată nu avea de gând să termine curând ceea ce începuse; degetele ei îşi păstrau dansul lent.
Urcând de-a lungul gâtului în mişcări moi şi senzuale, buzele ei au lăsat să scape o şoaptă de satisfacţie:
- Oh, Heleen, iubito…atât de umedă…pentru mine…
Uitând de toate, pradă noilor senzaţii, mult mai puternice, mi-am întins braţele şi i-am cuprins umerii cu putere, reţinând-o şi apropiind-o de mine.
- Nu!...nu te opri!..., am şoptit, cu o voce slabă şi totuşi imperativă.
Încetinindu-şi mişcările, degetele lui Katrijn au ezitat o clipă. Şoldurile mi s-au ridicat instinctiv pentru a le întâmpina. Mi-am muşcat buzele pentru a opri strigătul care mi-a izbucnit din piept; dar nu s-a stins, doar mi l-am înăbuşit într-un geamăt scurt.
Mâinile mele au urcat febril de pe umerii ei pe gât, simţind pielea delicată, împletindu-se în cele din urmă în părul atât de mătăsos şi apăsându-i capul pe sâni.
Era prea lent pentru gustul meu, era agonizant şi oricât mi-aş fi mişcat corpul căutând şi cerând mai mult, nu puteam decât să mă supun ritmului impus de ea.
- Mai mult…Katrijn!...mai tare!...
Surprinzător, a ascultat în sfârşit nota de urgenţă, de implorare disperată din vocea mea; a crescut ritmul, amploarea şi forţa mişcărilor şi gura ei s-a închis, umedă şi fierbinte peste sânul meu.
Valul de căldură acumulat în mine a început să pulseze şi a explodat mai întâi încet, mocnit, cuprinzându-mă toată, blocând orice gând, învăluindu-mă în uitare de sine, în plăcere pură. Mi-am muşcat iar buzele, până la sânge, dar n-am reuşit să înăbuş strigătele atunci când forţa exploziei de plăcere a crescut brusc, învăluindu-mă complet.
Abia mai puteam respira, pieptul mi se zbătea convulsiv în setea lui de aer. Toţi muşchii se încordaseră violent, ridicându-mi corpul de pe pat, un arc întins care vibra străbătut de şocuri repetate ce s-au prelungit mai mult decât oricând, mult timp după ce m-am prăbuşit înapoi pe pat, epuizată.
Într-un târziu simţurile mele au putut percepe din nou şi vocea lui Katrijn a ajuns până la mine, şoptind de mai multe ori „te iubesc.” Mi-a îndepărtat părul de pe frunte co o mângâiere uşoară şi plăcută, atingerea alinând şi răcorindu-mi pielea asudată. A durat ceva timp până când mi-am recăpătat răsuflarea şi abia atunci m-a sărutat tandru pe buze.
- Trebuie să admiţi că e mai bine lent, de fapt e incomparabil, a zis Katrijn, uşor în glumă şi mulţumită de sine.
I-am simţit zâmbetul pe buze atunci când m-a sărutat din nou. Şi-a trecut uşor limba peste buza mea inferioară şi a murmurat, surprinsă, fără să se îndepărteze:
- Ce ai făcut? Nu trebuia să te abţii, scumpa mea, n-ai fi spart nicio fereastră…
Atunci nu mi-am dat seama ce a vrut să spună şi nici n-am găsit puterea să întreb. Abia dimineaţa aveam să înţeleg, dar nu m-a surprins că nu simţisem nicio durere, fiind prea prinsă în vârtejul plăcerii.

Când m-am trezit dimineaţa locul de lângă mine era rece şi gol. O aromă slabă dar foarte plăcută de cafea ajunsese până la mine, dar nici asta nu a alungat sentimentul neplăcut provocat de lipsa lui Katrijn.
Eram încă somnoroasă, pe jumătate adormită – aveam dintotdeauna probleme cu dimineţile, deşi acum lumina care intra pe fereastră mă anunţa că nu era tocmai devreme – şi m-am cuibărit mai bine sub pătură; goală şi foarte obosită. Am mai tras de timp vreo zece minute înainte să mă ridic din pat. În oglinda din baie mi-am văzut chipul obosit, cu părul vâlvoi, buzele umflate, cea de jos rănită şi n-am ştiut dacă era mai potrivit să înjur sau să râd, pentru că am simţit ambele porniri deodată.
Aroma cafelei m-a atras în bucătărie. Prin uşa deschisă pe jumătate am văzut-o pe Katrijn, care întindea unt pe câteva felii de pâine. Purta un capot de casă bleu, puţin deasupra genunchiului şi priveliştea picioarelor ei goale mi-a amintit foarte viu de noaptea trecută. Adormisem având o stare romantică şi mă trezisem într-o atmosferă caldă, molatică, amorţită, de senzualitate. Profitase Katrijn de vulnerabilitatea pe care o aveam în somn? Era nedrept să gândesc aşa; savurasem din plin noaptea noastră de dragoste şi până la urmă eu mă bucurasem cel mai mult de ea. Asta îmi amintea de discuţiile în contradictoriu în care eu susţinusem mereu că nu există mare diferenţă între a face sex şi a face dragoste; nici chiar între două femei. Am zâmbit involuntar, mişcarea amintindu-mi brusc de buza rănită. Katrijn făcuse neaşteptat de multe pentru a-mi dovedi contrariul. Dar tot n-aş fi recunoscut vreodată cu voce tare că era „incomparabil mai bine” lent.
Noaptea trecută avusese ceva din căldura şi entuziasmul de la începutul relaţiei noastre, acea calitate nedefinită, dorul de cealaltă, deşi Katrijn nu-mi lăsase niciun rol activ. Atingerile ei atât de familiare, de cunoscute, în ciuda provocării îndelungate, nu fuseseră un joc, ci expresia fizică, senzuală, a iubirii ei.
S-a întors spre uşă şi când a dat cu ochii de mine rezemată de tocul uşii, expresia de pe chipul ei a reflectat întâi surprinderea, apoi acel amestec de emoţie şi dorinţă mocnită care abia se trezea pe care îl iubisem întotdeauna la ea. Poate privirea mea îmi trădase gândurile şi îi provocase reacţia.
- Mi-ai stricat dimineaţa romantică, a zis ea în glumă, revenindu-şi.
Privirea mi-a alunecat de-a lungul corpului ei acoperit numai de capotul destul de scurt şi generos decoltat, înainte de a reveni asupra zâmbetului slab care îi arcuia buzele.
- Eu aveam altă părere despre o dimineaţă romantică, am zis, privind-o cu pleoapele pe jumătate coborâte.
- Oh? a făcut ea ridicându-şi întrebător sprâncenele. Eu aveam în plan micul dejun şi cafeaua servite în pat.
- Eu, o îmbrăţişare lungă. Tot în pat. Pentru început, cel puţin.
Şi pe când vorbeam m-am desprins de uşă şi m-am apropiat de ea.
- Ai renunţa la cafea pentru mine? Nu pot să cred!
Uimirea ei prefăcută m-a făcut să zâmbesc. Dar acel zâmbet s-a preschimbat curând dintr-unul amuzat într-unul încrezut şi provocator.
- Vă pot avea pe amândouă. Facem un compromis între ideile romantice.
- Nu e chiar ce speram să aud, dar se poate aranja, a intrat ea în joc.
Ne-am înclinat uşor una spre cealaltă într-o înţelegere tacită, mâinile ei găsindu-şi locul pe gâtul meu, braţele mele înconjurându-i mijlocul şi buzele ni s-au regăsit într-un sărut tandru; grija şi delicateţea lui Katrijn au provocat un fior care mi-a străbătut pieptul, încălzindu-l brusc.
- Ai fost cam violentă cu buzele astea, a şoptit ea uşor mustrător, fără a se îndepărta, atât de aproape încât i-am simţit mişcarea buzelor pe buzele mele atunci când a vorbit.
- Şi trebuie să mă cerţi iar?
- E doar o mustrare afectuoasă.
- Oh…dacă e afectuoasă atunci o accept…
Jocul delicat şi senzual al săruturilor s-a întrerupt înainte să fac imprudenţa de a strecura printre gulerul petrecut al capotului mâna pe care o lăsasem să urce pentru a se odihni pe pieptul ei.
- Eu zic să mâncăm totuşi aici şi să continuăm asta în dormitor, după, a propus Katrijn şi sclipirea din ochii ei, ca o promisiune reală, provocatoare şi uşor amuzată m-a convins imediat.
Trebuia să-i arăt că a face dragoste lent şi delicat nu era o artă pe care numai ea o putea stăpâni, mă gândeam în timp ce mâncam, deşi nu-mi era foame şi sorbeam din cafea, privind-o pe Katrijn direct sau pe ascuns. Trebuia nu pentru a dovedi ceva, nu din principiul compensării sau din mândrie. Trebuia pentru că aşa cerea şi voia fiecare părticică din mine şi aşa îmi porunceau şi mintea şi inima. Privirile ni s-au întâlnit de mai multe ori în timpul acelui mic dejun şi au transmis dorinţe, provocări şi amuzament.
- Trebuie să-ţi mulţumesc. De la tine am aflat cum arată privirea unui prădător, m-a surprins Katrijn şi un zâmbet slab i se zbătea încet pe buze. Mă aşteptam să izbucnească în râs, dar n-a făcut-o.
- Nu pari prea înfricoşată, am observat, tachinând-o.
- Poate pentru că ştiu că eşti un prădător civilizat…
Eu am fost până la urmă cea care a izbucnit în râs.
- Nu m-am considerat niciodată prea civilizată, dar voi încerca să fiu, pentru tine…
Cu inconştienţa şi lipsa de grijă pe care se zice că o au numai tinerii, ne-am întors în căldura plăcută a patului şi a îmbrăţişărilor, lenevind o jumătate de zi, ştiind cât de puţine erau ocaziile de a face asta. Eram bucuroase că aveam amândouă deodată acea pornire uşor nebunească şi voiam să profităm de moment. Am iubit-o încet şi îndelung, savurând fiecare unduire a corpului ei, gustul şi aroma pielii ei fine; am fost un prădător cât se poate de civilizat, ba chiar aş spune că n-am fost deloc un prădător. Pentru că mi-am lăsat „victima” să participe la joc şi m-am predat la rândul meu mângâierilor ei, în dansul nostru lent şi senzual peste cearşafuri albe, fără a fi conştiente de decor, ci numai de corpul şi fiinţa celeilalte.
Un dar neaşteptat şi frumos în parcursul relaţiei noastre, acel week-end de reapropiere şi redefinire a legăturii noastre, în care am lăsat de o parte tot ce a fost greu, neplăcut sau dureros şi am lăsat liberă o parte a mea de existenţa căreia nici nu fusesem conştientă. O parte caldă, plină de emoţii, vulnerabilă, sensibilă. Katrijn părea fericită de schimbare, surprinsă şi fericită ca o fetiţă care primise cadoul perfect, ca o femeie care descoperise dragostea.

Duminică seara a primit un telefon de la mama ei. Am vrut să ies din cameră pentru a-i oferi intimitate, dar m-a oprit cu un gest.
- Mâine seară? Aş fi vrut să mă anunţi mai devreme, a spus ea în telefon, surprinsă şi puţin neliniştită.
O pauză în care a ascultat cuvintele celeilalte, apoi replica temperată dar decisă:
- Mamă, ştii că dacă vin…
S-a întrerupt brusc şi i-am văzut surprinderea dar şi mulţumirea de pe chip. Nu-mi făcusem o idee prea clară despre ce era vorba, dar aveam bănuieli.
Părinţii ei, deşi o iubeau şi o susţinuseră mereu, au fost destul de deranjaţi la început de orientarea ei. Asta i-a îndepărtat şi ea, normal, suferise. Simţeam asta, dar o şi ştiam, discutasem, o încurajasem. A fost un timp când părea că se împăcaseră cu situaţia, apoi relaţia lor s-a răcit iar. Crezusem că era vorba de acelaşi motiv. Am aflat întâmplător că nu sexualitatea lui Katrijn îi deranja acum, ci faptul că ea mă alesese pe mine, o străină fără posibilităţi materiale şi în care nu aveau încredere. Asta cauzase destulă tensiune în relaţia noastră. Mă simţeam umilită dar într-un fel le dădeam dreptate. Trecusem printr-o criză, neîncrederea în mine şi desconsiderarea propriei persoane reveniseră foarte acut. Preferam să nu-mi amintesc acea perioadă. Katrijn, rănită şi ea şi furioasă, reuşise după mult timp şi cu multe eforturi să mă potolească. Refuzase să cedeze în faţa părinţilor şi acceptase o relaţie distantă cu ei, deşi suferea din cauza asta.
De câte ori o invitaseră de sărbători sau la vreo aniversare refuzase să se ducă fără mine, deşi nu mă încânta deloc să merg undeva unde nu eram dorită.
Şi acum era vorba, probabil, de acelaşi lucru. Începeam să mă simt iritată. De ce trebuia mereu să apară ceva care să ne strice momentele frumoase?
Când a încheiat convorbirea telefonică destul de lungă, Katrijn m-a privit cu prudenţă – îmi închipui că era greu să ai de-a face cu un temperament impulsiv şi vulcanic aşa cum era al meu – şi mi-a spus încet:
- Vine mătuşa mea din Amsterdam şi mama vrea reuniune de familie.
„Şi dacă e familie, eu ce să caut acolo?” Cuvintele îmi stăteau pe limbă dar mi-am muşcat buzele şi nu le-am spus cu voce tare, aşteptând ca ea să continue.
- Vor să mergem amândouă la cină mâine seară.
Am tăcut şi de data asta. Era puţin neaşteptat că mă invitaseră şi pe mine, din proprie iniţiativă. Poate se temeau că fiica lor nu s-ar duce fără mine şi ţineau să arate că erau o familie unită. Ideea că ar începe să mă accepte alături de Katrijn nu mi se părea credibilă. Se purtaseră politicos în ultimul timp, dar aparenţele nu mă puteau înşela. Eram foarte reticentă. Ştiam că trebuie să spun ceva dar nu mă puteam convinge să vorbesc.
Prudenţa lui Katrijn devenea încet-încet îngrijorare. În cât timp avea să se transforme în iritare? Să încheiem nişte zile frumoase cu o dispută…să-mi las mândria şi caracterul nesociabil să strice totul…Atâtea amintiri despre certuri din trecut, nu numai cu Katrijn, m-au speriat dintr-odată. Nu mai voiam aşa ceva. Simţeam că nu mai pot suporta alte şi alte căderi.
- Mătuşa ta…, am început, nesigură, şi m-am oprit.
- Are 45 de ani, divorţată, destul de libertină în gândire. Va veni cu cei doi veri ai mei, care sunt încă studenţi, a spus Katrijn ghicindu-mi întrebarea. Şi ultima dată când am văzut-o părea încă de treabă, a adăugat, cu un zâmbet nesigur, vrând să destindă atmosfera.
Am zâmbit scurt, fără să mă liniştesc complet.
- În copilărie am fost apropiate, a locuit un timp aici, a continuat ea.
- Când ai văzut-o ultima dată?
- Anul trecut, în primăvară, când am fost la acea întâlnire naţională cu cei mai importanţi distribuitori. A surâs luminos, adăugând: ştie despre noi. Şi nu cred că are ceva împotrivă. Nu m-am putut abţine să nu-i vorbesc de tine. Îi vei plăcea.
Eram foarte sceptică în ceea ce priveşte partea cu plăcutul. Dar văzând cât îşi dorea Katrijn să se ducă, deşi încerca să-şi ascundă entuziasmul, am hotărât că ar trebui să fac şi eu câteva mici sacrificii.
- Bine, voi merge. Dar nu în rochie de seară.
Gluma a făcut-o să se destindă în sfârşit. S-a ridicat de pe canapea zâmbind şi s-a apropiat de mine, luându-mi mâna într-a ei.
- În smoking, a propus.
Mi-am stăpânit cu greu râsul.
- Vrei să închiriez unul?
- Mmm.
- Continuă să visezi.
M-a sărutat uşor şi mi-a şoptit încrezătoare:
- Îţi mulţumesc. Va fi bine, vei vedea.

Luni dimineaţă m-am trezit cu gândurile îndreptate prea adânc în trecut. Nu visasem nimic şi nu exista nicio explicaţie logică pentru acea stare pe care o cunoşteam atât de bine din experienţă dar nu puteam s-o definesc, s-o exprim, pentru a-i face pe ceilalţi să aibă măcar o idee asupra ei. Pur şi simplu erau zile – şi eu credeam, ca o naivă, după fiecare perioadă de linişte, că scăpasem de ele – în care gândurile mi se întorceau în trecut fără să le pot controla, în care un nume mi se repeta obsedant în creier, aducând cu el toate emoţiile şi sentimentele, suferinţele, dezamăgirile şi îndoielile vechi, pentru a mă bântui. Întrebări inutile, pentru că aveau să rămână veşnic fără răspuns, apăreau şi se suprapuneau într-un dans nebunesc. Cum trăia acum? În ce ţară? Cu cine? Se simţea bine,sau nu? Avea cariera pe care şi-o dorise? Găsise iubirea pe care o aşteptase atât? În tot acel timp îşi mai amintise vreodată de mine? Şi cu ce gânduri? Uitase complet?
Încercam să mă opun lor certându-mă în gând, blestemându-mi slăbiciunea umilitoare, repetându-mi că totul era mort şi-ngropat, că trecuse foarte mult timp şi trebuia să uit, că era anormal să se întâmple asta cu mine.
Uram acele zile! Voiam cu disperare să scap de ele. Aş fi vrut să-mi pot şterge amintirile aşa cum ştergi cu un „delete” datele de pe hard disk. Sufeream interior şi trebuia să ascund totul sub o mască de normalitate. Mi-era teamă că-mi pierd minţile pentru că simţeam ceva anormal, obsedant, inexplicabil.
Grozav mod de a începe o nouă săptămână! Gândul că îmi voi petrece seara acasă la părinţii lui Katrijn cu încă trei persoane necunoscute care mă vor analiza venea ca o completare amară la gustul deja amar al amintirilor.
Am reuşit să păstrez aparenţele faţă de Katrijn până când am plecat la serviciu, sau cel puţin aşa am crezut.
La lucru m-am afundat în muncă – în cifre, tabele şi facturi – încercând să îngrop iar acele amintiri într-un sertar uitat al minţii, din care să iasă cât mai târziu posibil. Îmi pierdusem speranţa că vor rămâne vreodată îngropate definitiv.
După-amiaza târziu când ne-am întors acasă, deşi eram tristă şi nervoasă şi mă străduiam să ascund totul, am observat totuşi reţinerea lui Katrijn. Iniţial am crezut că perspectiva cinei în familie o neliniştea puţin, dar asta contrasta prea mult cu reacţia ei din seara trecută. În plus era destul de relaxată când şi-a ales toaleta.
M-a privit de mai multe ori nehotărâtă, crezând că nu observ şi în cele din urmă am ghicit că încerca să aleagă momentul potrivit pentru a-mi da vreo veste care ştia că mă va deranja.
- S-a întâmplat ceva astăzi? am întrebat-o într-un final, gândind că orice e mai bun decât suspiciunea şi oricum ziua nu putea fi mai rea decât fusese deja. Am fost prea optimistă.
- Miercuri trebuie să plec într-o sesiune de perfecţionare în capitală. Astăzi ne-au anunţat.
- Pentru cât timp?
- O săptămână.
Era neaşteptat şi o săptămână părea mult. Următoarea întrebare care mi-a venit pe buze a sunat mai aspru decât aş fi vrut, aproape acuzator:
- Va merge şi Aneese?
Şi răspunsul ei a venit prea repede şi pe un ton ofensiv:
- Bineînţeles că va merge, e şefa mea.
Nu puteam să stăpânesc furia care mă cuprinsese brusc, declanşată de gelozie, alimentată de gândul că va lipsi atât de mult, de revenirea amintirilor vechi, de apropierea cinei care mă neliniştea.
Povestea cu Aneese era simplă, dar pentru mine era vopsită în culori întunecate.
Era o femeie de succes, atrăgătoare şi bogată – moştenitoarea unei averi impresionante. Era combinaţia aproape perfectă, cu care nu aveai cum să lupţi. Părinţii ei locuiau în Amsterdam, iar ea venise în Helmond pentru că îşi dorea să fie independentă. Din câte ştiam nu-şi ascundea preferinţa pentru femei şi faptul că cel puţin o simpatiza pe Katrijn. Toate astea mă deranjaseră vag înainte, aşa cum mă deranja oricine se apropia prea mult de Katrijn. Până când aflasem ceva care declanşase o ceartă foarte serioasă între noi.
„Prieteni” binevoitori avuseseră grijă să mă ţină la curent cu faptul că ele două luaseră masa de prânz de câteva ori la un local vis-a-vis de locul lor de muncă şi acele zile coincideau cu perioade în care noi eram certate. Urmase ceva care pusese capac: aflasem că într-o noapte de sâmbătă în care refuzasem să mă duc într-un club cu ea, Katrijn se întâlnise cu Aneese acolo şi petrecuseră aproape tot timpul împreună, au stat la aceeaşi masă şi au dansat.
Persoana care îmi spusese, chipurile ca un fapt divers îşi condimentase povestea cu aluzii prea puţin subtile şi glume proaste. În faţa ei reuşisem să-mi păstrez calmul, să par foarte sigură de Katrijn şi chiar i-am dat vreo două replici tăioase şi ironice legate de gura proastă a lumii.
Dar am izbucnit faţă de Katrijn, care nu avusese reacţia pe care mi-o doream. Nu nega faptul că se întâlniseră şi stătuseră împreună şi nu vedea nimic rău în asta pentru că se distrase, în scopul ăsta se şi dusese într-un club unde eu refuzasem să merg.
Cearta fusese violentă şi plină de reproşuri, se extinsese şi se agravase cu fapte din trecut. Dormisem în camere separate două săptămâni şi chiar îmi căutasem altă locuinţă.
Drept urmare, numai gândul că ele vor petrece împreună o săptămână în acelaşi hotel în Amsterdam, chiar dacă era în interes de serviciu, mă scotea din fire.
- Katrijn, când vei fi atrasă de cineva, vreau să-mi spui înainte că s-a terminat totul între noi. Ştii asta, nu? N-are rost să joci dublu…
- E o nebunie, Heleen! Mergem acolo 10 oameni şi ea e printre ei pentru că lucrăm împreună. Reacţia ta e total exagerată!
Mie indignarea ei mi se părea exagerată.
- N-am zis să nu te duci, am zis să nu mă înşeli.
- Doamne! Ce crezi despre mine? Că m-am prefăcut zilele trecute? Sau că şi după ce facem dragoste sunt în stare să alerg şi să mă culc cu alta?
„Ai mai făcut-o odată!” Cât aş fi vrut să pot striga asta! Cum mi se zbăteau cuvintele în gât, furioase, nemiloase, ca o furtună care ameninţa să izbucnească violent, înăbuşindu-mă. Probabil totul în postura mea striga acelaşi lucru pe care mă abţineam să-l spun cu voce tare. Katrijn şi-a ferit privirea şi şi-a apăsat tâmplele cu palmele. Hotărâsem împreună să lăsăm în urmă acea pată întunecată, să nu ne mai amintim de ea, Katrijn să nu repete şi eu să nu reproşez. Dar eram furioasă şi-mi era imposibil să uit.
- E normal să-mi fac griji! E bogată, liberă, tânără şi foarte atrăgătoare. Şi-i place de tine! am strigat, dând vina pe atuurile lui Aneese ca să-mi ascund neîncrederea pe care o aveam faţă de Katrijn.
- Poate eu ar trebui să-mi fac griji, dacă părerea asta o ai despre ea! a contracarat Katrijn, enervată.
- Sigur, s-ar şi uita ea la mine!
- Poftim?!
M-a privit şocată şi indignată. Da, fusese o replică neinspirată, îmi scăpase pur şi simplu fără să gândesc.
- Nu eu voi petrece o săptămână împreună cu ea, am rectificat, pe un ton ceva mai stăpânit.
- Împreună? Doamne, Heleen, cât îţi mai place să exagerezi! Nu vom fi nicio clipă singure.
Da, sigur că da. Privirea mea încerca să-i evite ochii şi a căzut întâmplător pe ceasul de perete. Am realizat, în ciuda furiei care nu se calmase, că aveam să întârziem dacă mai continuam cu cearta aia.
- Hai să facem impresie bună în faţa mătuşii Stefanie, ce naiba! am zis, sarcastic, întorcându-mă în cameră ca să fac ultimele retuşuri aspectului meu banal, îmbunătăţit numai cu un ruj discret. Îmbrăcasem pantaloni negri cu dungă şi o bluză albă cu guler, încheiată în nasturi; nimic special, ca de obicei.
Am luat un taxi şi m-am bucurat că şoferul nu era vorbăreţ; ne-a lăsat pe mine şi pe Katrijn în tăcerea noastră încordată şi plină de nori invizibili.
Oricât aş fi fost de reticentă faţă de întâlnirile cu persoane necunoscute şi mai ales care contau, păstram totuşi un minim de poleială socială. Mi-am fabricat o expresie cât de cât degajată şi un zâmbet afabil pentru părinţii lui Katrijn, mătuşa misterioasă şi băieţii ei studenţi în capitală.
Întâlnirea a fost aşa cum mă aşteptam, o scenă de familie aglomerată şi entuziastă, cu îmbrăţişări calde între Katrijn şi rudele ei nou-sosite, cu priviri curioase, deschise şi zâmbete politicoase faţă de mine. Până şi părinţii ei mi-au făcut o primire mai amabilă decât de obicei.
- În sfârşit te cunosc! Katrijn ar putea scrie o carte cu tot ce mi-a povestit despre tine! mi-a zis mătuşa ei strângându-mi mâna scurt dar ferm, făcându-mi cu ochiul discret şi glumind fără reţinere.
M-a surprins să observ uşoara fâstâceală care o cuprinsese pe Katrijn, era atât de puţin caracteristică ei, mai ales după cearta de dinainte.
- Să-mi spui Stefanie, altceva nu admit. Vreau să mă cred veşnic tânără, a continuat mătuşa ei, vrând să pară categorică deşi zâmbea larg.
- Dar eşti tânără, mătuşă! a intervenit Katrijn, prompt.
Chiar şi eu, care nu aveam mai deloc spirit de observaţie, am sesizat apropierea dintre ele şi gândul de atunci m-a surprins şi m-a înfuriat puţin: ce bine era să ai o familie normală, cu mătuşi care să ţină cu adevărat la tine! Începeam să gândesc precum o sentimentală care se credea bătută de soartă, ce tâmpenie!
Stefanie chiar era tânără. Înaltă, suplă, cu un chip plăcut pentru care nu i-ai fi dat 45, părul până la umăr, vopsit brun-roşcat şi ochii albaştri inconfundabili ai lui Katrijn. Poate şi de-asta mi-a fost simpatică la început.